Maratonul 1 Decembrie a devenit deja o tradiție. Este un alt maraton de suflet pentru mine, pentru că are loc la mine acasă. Mai exact, în spatele casei, cum s-ar zice, în parcul IOR, acolo unde mă antrenez în mod regulat și unde cred că am alergat peste 18.000 km.
Anul acesta a fost o ediție specială: Maratonul 1 Decembrie a purtat numele lui Ilie Roșu, „alergătorul cu steaguri,” în cinstea celui care a alergat 293 de maratoane fluturând cu mândrie tricolorul. L-am cunoscut în primii mei ani de competiții. Povestea lui de curaj și perseverență rămâne o sursă de inspirație pentru toți cei care l-au întâlnit.
Planul meu de atac era unul asemănător cu cel de la Maratonul București: jumătate alături de Carmen, „lejereanu’” și de bârfă, iar apoi mai tare, speram eu la un ritm de 5 min/km. Alergarea avea mai multe obiective: să sărbătorim împreună 1 Decembrie în alergare, să mă bucur de încă un maraton – mai ales că avea loc în parcul meu de suflet – și să testez o pereche de pantofi de alergare, Hoka Mach X2.
De dimineață m-am organizat ca la carte. Deși eram în capătul celălalt al Bucureștiului, m-am organizat în așa fel încât să votez și să ridic un colet înainte de concurs. Vremea se anunța rece și cu vânt, astfel că am parcat la căldurică, în parcarea subterană de la Park Lake. Până să-mi pregătesc echipamentul, a apărut și Carmen, cu care am făcut o încălzire cel puțin interesantă… în parcarea subterană a mall-ului! 🤭
După o vizită rapidă la toaleta mall-ului, am ieșit prin spate direct în parc, când mai erau doar 3 minute până la start, care nu era deloc departe.
Emoțiile erau la cote maxime. Nu de alta, dar amândoi eram, teoretic, neantrenați. După experiența de la Napoli, unde Carmen a alergat 33 km, iar eu 100 km, am luat amândoi o pauză, fiind superaglomerați cu proiectele noastre. Eu am profitat de ocazie și am luat pauza anuală de 2 săptămâni, care s-a transformat în 2 săptămâni și jumătate.
Chiar înainte de start, înfrigurată și cu cu nasul înghețat, îmi reproșa în glumă că n-am avut altă idee mai bună de cadou de 1 Decembrie decât o alergare cu turturi la nas. „Ce bine puteam să stau acasă, în pat, la căldurică, sub plăpiumioară!” mi-a spus, încercând să-și facă curaj. Am ras, dar știam amândoi prea bine că, oricât de frig era acum, alergarea de azi urma să aibă farmecul ei, iar la final urma să ne amintim cu drag de toată aventura.
S-a intonat imnul, s-au dat ultimele informații, am auzit și strigătul dacilor – pe care în trecut îl făcea Nea Ilie – și… 3, 2, 1, start!
Am pornit de la coadă și a fost puțină aglomerație la start, pentru că traseul intra imediat pe o alee îngustă. Dar, cu voie bună și răbdare, toată lumea s-a descurcat. Era cam frig, dar nu atât de rău pe cât se anunțase, pentru că eram parțial feriți de copacii din parc. Totuși, acolo unde ne prindea vântul, îl simțeam bine: rece și tăios, de-ai zice că e iarnă! 😁
Parcul era mohorât și trist din cauza norilor și frigului, dar încă plin de culori de toamnă, de rațe, lebede, pescăruși și alte viețuitoare. Traseul nu e tocmai unul ușor, având „triliarde” de curbe și multe denivelări, dar tocmai dificultatea lui îl face mai… aventuros! 😋
Fiecare tură avea în jur de 4,2-4,3 km și exista câte un punct de alimentare pe tură. Bun și el, ca de obicei, cu apă rece (că doar nu era să fie caldă 😂), izotonic, cola și tot felul de bunătăți. Sincer, de pe la tura 3 am început să ciugulesc câte ceva, pentru că aveau, printre altele, sărățele, banane și turtă dulce.
Cât am alergat cu Carmen într-un ritm mai lejer, am luat cam un gel pe oră și am suplimentat cu bunătăți de la punctul de alimentare. Am încheiat prima jumătate undeva în jur de 2:44 și ne-am bucurat de momentul ei de glorie, la finish. Ne-am luat rămas bun, iar eu… am luat-o la fugă. 😁
Eram tare curios de multe aspecte și aveam o grămadă de dileme în cap. În trei săptămâni, alergasem de trei ori: o dată, la câteva zile după Napoli, vreo jumătate de oră. Apoi, după două săptămâni de pauză, am alergat miercuri 12 km, destul de bine pentru o pauză atât de lungă, mai ales după o alergare de 100 km.
Pentru că joi am primit pantofii, vineri i-am scos la alergare, la o tură combinată: cam 6 km cu Paul, așa, de-o bârfă de dimineață, și apoi un tempo cam tot de atât. Feelingul a fost fantastic. Foarte ușori, cam pufoși (o talpă mai moale și flexibilă decât de obicei) am crezut inițial, dar cu o atenuare a șocului incredibilă. Ne-am împrietenit foarte bine, deși mi-au provocat o jenă la unul dintre călcâie... iar acasă am aflat că săracii de ei nu aveau nicio vină – găsisem o surpriză în șoseta stângă. 🤣
Și uite-așa, lăsând femeia la finish, încărcat de energie și nerăbdare, curiozitate și speranță, am luat-o la fugă. Ar fi trebuit să alerg cu 5 min/km, dar picioarele (și pantofii) au luat-o înainte în primele două ture (din cele 5 rămase) și m-am dus sub, lucru care, evident, avea să mă coste. Ca în 99% din cazuri, când nu respecți planul stabilit și de care ești sigur, se întâmplă tot felul de lucruri neașteptate, și, evident, nu din vina ta – ci a Terrei, organizatorilor, altor concurenți, primăriei, lui Dumnezeu, etc., etc. 😂
Două ture am zburat și a fost de vis, în ciuda vântului pe anumite porțiuni, a denivelărilor și a treptelor. Deși media arăta undeva înspre 4:55-5, am alergat mult sub și m-am simțit tare bine. Bine, media nu e chiar relevantă, pentru că am mai și filmat, schimbat vorbe pe traseu cu cunoscuți din lumea alergării și alte activități conexe.
Prima problemă a apărut în a treia tură și era ceva la care mă așteptam și eram tare curios cum o să o dreg: mi-era extrem de cald, dacă vă vine să credeți! 🤣 Și nu degeaba. Deși venisem în pantaloni scurți și purtam o bluză subțire cu mânecă lungă, peste aveam o geacă de alergare (de la Mammut), dar care e gândită pentru frig serios sau alergat lejer – cum, de altfel, și alergasem în prima parte. Am deschis toate aerisirile posibile, pentru că geaca folosește, ca sistem de reglare a temperaturii, două buzunare laterale și unul la piept, plus două fermoare la subraț.
Degeaba, la 4 grade, chiar dacă „real feel” era de -4, combinat cu alergarea strașnică, eram prea îmbrăcat. Chiar m-am gândit la un moment dat să las geaca la finish, dar eram prea ud deja – era prea târziu. Și am continuat să alerg cu o pseudo-saună. Dar nu-i bai, m-am hidratat cu ce aveau ei mai bun și cu flascul meu cu izotonic.
În tura 4, m-a pălit acel feeling, undeva pe la km 35-36... e acea senzație pe care nu vrei să o simți într-un maraton sau o alergare lungă. Este senzația care te anunță că s-a terminat combustibilul. 😂 Știți voi, ca la mașină, când se aprinde becul roșu. Și atunci te gândești: să continui la fel? Să o las mai moale? Și te tot gândești, până când nu mai depinde de ce vrei tu, ci de ce poate corpul. 🤣
Era clar că, după o pauză așa de lungă, cu doar două alergări, nu se face primăvară, dar chiar și așa, pot spune că sunt mulțumit. Socot că am dus-o bine și cum mi-am dorit până la km 38 inclusiv. Apoi am alergat cu sufletul și cu pantofii „minune.”
Pentru cine nu știe, tura de parc din cadrul acestui maraton presupune o urcare pe trepte, să zicem vreo 15 la număr, chiar la ieșirea de sub pod. Aceste trepte mereu le tratez cu maxim respect și le iau la pas. Efortul consumat mi se pare prea mare pentru acele 4 secunde pierdute la pas. Am abordat aceeași strategie și când am alergat maraton sub 3:30 (3:26) aici, la o altă ediție a acestui concurs. Ei, ce voiam să zic este că la tura 9, când am luat-o la pas, am avut senzația că merg cu picioarele altcuiva. 😂 Nu că nu le simțeam – că dureau bine cu totul – dar ziceai că nu erau ale mele! 😂😂😂
Pe final de tură, am schimbat câteva vorbe și cu Dan, dar și cu domnul Stan Turcu, un alergător cum îmi doresc și eu să ajung „când o să fiu mare.” Au alergat cu drapelele lui Nea Ilie, în cinstea lui. Chiar au avut și numărul 1 cu chipul lui, pentru „alergătorul cu steaguri,” așa cum era numit de toată lumea.
Ultima tură a fost grea, dar am tras nițel de mine, pentru că nu voiam să cedez psihic și să o iau la pas – aș fi stricat tot farmecul aventurii. Am alergat cu gândul la Nea Ilie, care, în primii doi ani, mă prindea mai mereu pe final de maratoane. Și când trecea pe lângă mine, suflând ca o locomotivă, îmi spunea mereu zâmbind: „Hai că poți! Hai că nu mai e mult!”
A fost un fel de Bau-Bau pentru mine, pentru că era dovada faptului că iar n-am făcut lucrurile cum trebuie, că iar m-am supraapreciat și că iar nu a ieșit ce-am vrut. 🤭 Când eram la km 40, mă gândeam cu îndârjire că chiar nu vreau să fiu ca atunci, și poate că amintirea încurajărilor lui m-a ajutat să continui în ritmul pe care-l puteam duce, undeva la 5:50-6 min/km.
Am continuat să respect planul de nutriție și în ultima tură, care a inclus gel la fiecare 20 de minute și lichide cât cuprinde. Bine, am mai „șterpelit” câte 1-2 turte dulci de la punctul de alimentare, aproape la fiecare tură. Ce mi-a plăcut este că au avut apă și la sticlă, lucru util în primele 3 ture, când am alergat mai serios.
Gelurile m-au ajutat atât cât au putut, dar de mare ajutor au fost pantofii. Nu pentru că au alergat în locul meu – din păcate, niciun pantof nu face asta, indiferent de preț – ci pentru faptul că nu au fost rigizi, gen Carbon X. Pentru nivelul meu de pregătire, sau mai bine zis de nepregătire, și senzația de picioare bocnă și obosite din acele momente, acel „fluffiness” – aproape aeriană – a picat la fix pe final.
Referitor la calitățile lor, pentru că sunt pantofi de alergare mai de viteză, o să scriu în articolul următor, dedicat impresiei pe care mi-au lăsat-o.
Dacă până pe la tura 8 a fost lume multă la linia de finish, pe unde treceam de fiecare dată, la tura 9 n-a prea fost lume, iar la final doar cei din organizare. Dar au fost foarte inimoși, dedicați și plini de încurajări și felicitări. 🤗 Mai mult decât suficient ca să te simți un erou că ai (mai) alergat un maraton.
Ca statistici, timpul total a fost 4:36:10, din care primul semimaraton în 2:44:08 și al doilea în 1:52:02, cu o medie de 5:19 min/km pe a doua parte. M-am simțit cam terminat la final și în ziua aceea, dar fără accidentări sau „damage.” Nu se face ce am făcut, dar ce frumos e când se termină cu bine! 🤭
Pe parcursul maratonului, m-am întâlnit cu mulți prieteni din lumea alergării – oameni pe care îi cunosc personal, de pe Facebook, din comunitățile de alergători, dar și dintre cei care mă urmăresc pe pagina mea. Fiecare vorbă bună, fie că a fost strigată pe traseu sau în zona de finish, un zâmbet schimbat din priviri sau niște semne de încurajare, mi-a picat tare bine, mai ales pe final, în momentele mai grele. Știu că poate nu s-a văzut pe fața mea (când alergi mai la limită, zâmbetele devin o resursă rară), dar vă asigur că fiecare încurajare a ajuns acolo unde trebuia – în sufletul meu. A contat enorm și vă mulțumesc!