Primul maraton nu se uită toată viața.

Și eu sunt un norocos – am avut parte de mai multe “prime maratoane” decât mulți alții. Asta pentru că alergarea, pentru mine, a ajuns la un alt nivel. Nivelul ăla în care plăcerea se îmbină cu performanța – fie ea fizică, emoțională sau socială.

Am ajuns într-un punct în care pot alerga cu oricine, la orice viteză sau ritm. Alerg cu prieteni, cu amici din lumea alergării, în concursuri sau prin parcuri. Și, prin alergare, am cunoscut unii dintre cei mai faini oameni.

Revenind la ideea de “prim maraton” – faptul că mă pot adapta la orice ritm (bineînțeles, până la nivelul competitiv), mi-a permis să retrăiesc prima experiență, nu doar prin ochii mei, ci și prin ochii altora. Fie că am alergat cu prieteni la primul lor maraton, fie că am fost pacer – sentimentul este unic și greu de pus în cuvinte.

De la lacrimile pe care le-am avut în ultimii 3 kilometri la primul meu maraton, și până la lacrimile de acum câteva zile, la primul maraton al lui Carmen… s-au scurs 127 de maratoane. Și totuși, încă le trăiesc cu aceeași intensitate. Cu ochii umezi. Mai ales pe cele care sunt... “primele”.

Ultimul a fost unul cu totul special. Un maraton al unei eroine care a înfruntat nu doar distanța, nu doar căldura și efortul – ci și bătăturile de la picioare. Nu din cauza pantofilor (care s-au comportat excelent), ci din cauza unei sensibilități mai vechi. Și totuși, nu a cedat.

Pe la km 26, vântul s-a pornit zdravăn – exact ce-ar fi fost suficient pentru ca orice alergător cu scuze în buzunar să renunțe. Dar Carmen a continuat. A ținut ritmul, a tras de ea, a găsit resurse acolo unde poate nici ea nu știa că le are.

Știam de problemă și încercasem tot felul de soluții. De la Compeed și alte tratamente, până la kinesio tape și combinații creative, ca să o protejăm. Și totuși, nimic nu te pregătește cu adevărat pentru cursă. Trebuie să fii acolo, pe traseu. Restul sunt doar povești.

Lake Garda Marathon e un concurs aparte. E genul de traseu care îți taie respirația la propriu, nu doar de la alergat, ci și de la peisaje. 

E de înțeles de ce m-am dus acolo deja de trei ori. Este pur și simplu magic.

Am plecat în aventura asta alături de Carmen, fiica mea Andrada și câțiva prieteni. Vineri dimineața, devreme. Ziua a fost lungă și plină. Am vizitat Verona – cu ale sale străduțe romantice, tradiții și vibe de poveste – apoi am ajuns în Garda, o localitate cochetă pe malul lacului.

Acolo... ne-am destrăbălat (la propriu!) cu fructe de mare și paste. A fost momentul ăla când uiți că ești adult și bagi mâna până la cot în farfurie. Bine, n-am luat-o complet razna... doar puțin. :))

Seara am ajuns în Riva del Garda, ne-am cazat și am ridicat kiturile de concurs. Fetele erau fascinate de frumusețea locului. Iar a doua zi deja începuseră să regrete că o să trebuiască să plecăm... și nici nu trecuseră 24 de ore! :))

Ne-am relaxat la o terasă, cu Hugo, Aperol, povești și râsete.

A doua zi dimineață am ieșit la o alergare scurtă, 10 km – a fost absolut de vis. Apoi ne-am plimbat, am stat pe malul lacului, ne-am jucat cu drona (aproape am pierdut-o prin copaci din cauza vântului), ne-am tolănit pe iarba din apropierea apei, printre rațe sălbatice. La un moment dat, ne-am decis să ne bălăcim. A fost funny și... dureros. Apa era criminal de rece. :))))

Am mai făcut o alergare scurtă cu Carmen, apoi a urmat un carboloading cinstit, cum se face. După care... pregătiri pentru ziua cea mare.

Am ales să alerg cu rucsacul – voiam să am tot ce-i trebuie lui Carmen: backup pentru picioare (Sfintele Ei Picioare™, cum le numesc eu), geluri, pastile de sare, tricouri de rezervă, baterii de GoPro, baterii pentru dronă, drona… și o grămadă de alte chestii care n-au nicio treabă cu alergarea, dar hei, eu eram sherpașul. :))

Pentru cei curioși, planul de nutriție a fost simplu și eficient: 2 geluri pe oră, apă din belșug, izotonic, 2 pastile de sare pe oră (mai ales că era mai cald decât ne așteptam), 1 pastilă de magneziu și una de vitamina C pe la km 28. Și evident... pizza, paste, ciolane, frișcă, porci la proțap, dacă găsim ceva pe drum. :)))

Traseul maratonului străbate o zonă absolut superbă: porțiuni de pe malul lacului, urmate de zona viticolă dintre munți. E o combinație de pitoresc și provocare.

Startul se ia în Limone, o localitate plină de culoare, și turiști, cu un aer de vacanță. Se aleargă vreo 8 km până în Riva del Garda, prin centrul orașului, apoi urmează porțiuni montane, vii, păduri și localități ca Arco, Torbole, Malcesine. Printre munți cu vârfuri cu zăpadă, în timp ce pe traseu te topești de cald. E contrastul ăla perfect care-ți spune că da – e o cursă specială.

Organizatorii oferă transport gratuit către start și înapoi de la finish, fie cu ferry, fie cu autobuze. Super organizare.

Noi am plecat de la cazare la 6:50. Am ajuns la locul unde aflasem că e ferry-ul, ne-am luat numerele de concurs... și apoi am aflat că mai trebuia o brățară pentru acces. Noroc că numărul de concurs a fost suficient ca să fim lăsați să urcăm.

Ajunși în Limone, am simțit prima dată foamea. Carmen mâncase ceva acasă, eu – nimic. Căutând o toaletă (toate erau full), am găsit o cafenea tare drăguță, fix pe malul lacului. Acolo ne-am delectat cu un cappuccino și un croissant, am făcut poze și am prins un răsărit superb.

Startul s-a dat în 3 valuri – eram mulți, spațiu puțin. Ne-am pus la coadă, iar după vreo 11 minute am trecut și noi linia de start.

Apoi... a început distracția.

Primii 3 km au fost un deal și-o vale, prin Limone, pe străduțe înguste, printre case și ziduri vechi, măslini și flori. Părea mai mult o plimbare printr-un film italian decât începutul unui maraton.

Apoi, a urmat partea aia de suspended bike path, pe stâncă, deasupra lacului – câțiva kilometri de pur spectacol vizual. După care: tunele, drumuri șerpuite pe marginea stâncilor. Odată intrați în Riva, am trecut direct prin centrul vechi. Oamenii erau deja la terase, cu cafelele în față, în timp ce ne aplaudau și ne încurajau ca pe niște eroi. Atmosfera – de nedescris.

Cam în zona unde cu o zi înainte făcuserăm baie, Carmen îmi zice că i-au apărut bășici la degetele mari. Și cam nasol. Hotărâm să ne oprim, scoatem Compeed-ul, ne dăm seama că nu prea ajută la prevenție, ci doar după ce buba s-a produs. Așa că trecem la leucoplastul ăla special, băgat în bagaj ca plan de rezervă.

Facem prima împachetare. N-a ieșit. I-am legat un deget așa strâns că parcă-i ieșeau ochii... degetului. Ne-am mai oprit o dată, am dat jos pantof, șosetă, refăcut bandajul, reîncălțat. Și dă-i înainte.

Ieșirea din Riva merge puțin pe malul lacului, apoi o ia printr-un defileu. Acolo e locul ăla nenorocit, unde mereu e cald. Acum chiar era de caniculă. Soarele te frigea. Noroc cu vântul, care mai bătea din când în când și te mai răcorea cât de cât.

Ajungem prin vii, pe lângă niște ferme de cai, și ușor-ușor ajungem la km 21 – Arco. Facem popas. Ne umplem flask-urile, bem apă cât încape, ne udăm din cap până-n picioare. Apoi dă-i din nou la drum.

La ieșire din Arco e podul ăla celebru, cu castelul sus pe stâncă. De fiecare dată facem poze acolo – și cu cine alerg, și singur. Așa că n-am ratat ocazia. Selfie, puțină dragoste, și pornim în a doua jumătate.

Îi zic lui Carmen vorba mea preferată: „No, ce-a fost ușor a trecut.” :)))

Vorba asta nu te încurajează, dar te face să conștientizezi că de aici încolo vine greul. Și că trebuie să rămâi focusat.

Alergăm pe malul râului, prin alte vii. Mai o bârfă, mai un pantof de legat – că începuseră să-i fie mici, logic, că nu era obișnuită cu distanța asta. Până atunci, cel mai mult alergase la Napoli, 33 km. Dar acolo fusese alt vibe, alte condiții.

La vărsarea râului în lac ne plesnesc primele rafale zdravene de vânt. Glumim că e cât pe ce să ne ia pe sus. O gașcă de români ne strigă pe nume și ne încurajează – pentru că numele e scris pe număr și, afară, lumea știe cum funcționează treaba asta.

Ajungem pe malul lacului și ne lovește vijelia. Valuri mari, în unele locuri ieșite din lac. Trebuia să ocolim bălțile formate, pentru că apa ajunsese până pe alei. Vântul bătea din lateral, rece și turbat, dinspre apă. Mi-am dat seama că drumul spre Malcesine o să fie provocarea supremă. Mai ales prin tunelele lungi, unde curentul de aer făcea ca totul să pară că e tras cu aspiratorul.

Dăm peste un punct de hidratare unde, surpriză, aveau și Red Bull. Ne oprim, ne hidratăm serios, banane, apă, Red Bull, tot ce trebuie. Carmen își respecta în continuare planul de nutriție, la milimetru. Râdeam de ea cât e de „umilp și supusă” – era fix ce trebuia în momentul ăla. Ea nu suportă gelurile dulci, o vezi cum se strâmbă când le ia, parcă a mușcat dintr-o lamăie. I-am spus înainte de concurs să lase toate fasoanele acasă. Nu-ți dai apă la moară singur. În momentele grele, dramatizatul nu ajută pe nimeni – ba chiar îți sabotează tot efortul. Știu cum e, am fost acolo, am făcut toate greșelile posibile.

Eu, pentru că aveam un ritm foarte lejer, n-am simțit nevoia de geluri. Dar m-am bucurat sincer de jeleurile alea de la punctele de alimentare. Oameni buni, alea au fost un festin. :)))

Ajungem la km 30. Linia dreaptă spre Riva. Mai erau 12 km. Îi tot spuneam că e maratonistă, dar Carmen nu voia să accepte titlul până nu trece finishul. „Mai e până acolo”, zicea ea. Eu o tot tachinam și o încurajam.

Vântul era haotic, dar bun pentru moral, paradoxal. Așa că ne-am decis să formăm un trenuleț: eu în față, ea după mine, ne adăpostim de vânt și ținem ritmul. I-am pus muzică în boxă, că știam că o ajută. Când mai simțeam nevoia de „pauză tehnică”, o lăsam pe Carmen să alerge singură – și într-una din dățile astea am dat peste Anca, o alergătoare veselă, plină de energie. Am schimbat două vorbe, ne-am urat baftă și m-am pus pe alergat serios să o prind din urmă pe Carmen. Cu vântul din față și moralul sus, se îndepărtase binicel.

Kilometrii treceau repede, ceea ce e rarisim la un maraton alergat mai lejer. Cea mai mare problemă în genul ăsta de cursă e senzația că timpul și distanța stau pe loc. Dar dacă ai un ritm constant, nu te oprești aiurea și ai un țel clar, lucrurile merg. Și merg bine.

Km 32. Km 35. La km 37 ne oprim scurt – intrase pietriș în pantof. Cât își scotea Carmen pietricica, îi zic că nu mai e loc de stat. Ultimii 5 km sunt cei mai grei. Dacă te lași dus de oboseală, o să regreți. Îi spun clar:

– „Nu-i loc de ars menta. Dacă poți merge, poți alerga. Ultimii 5 km pot fi un chin fără sfârșit sau o victorie în pași mici. Tu alegi.”

Mai fac eu o oprire „în natură” – și cum era de așteptat, Carmen o ia iar înainte. Când o văd departe, cu vântul în piept, îmi vine un zâmbet sincer. E în formă. Și nu se plânge. Asta spune multe. Bășicile alea făcute de la început clar nu a fost prietenii ei, dar și-a văzut de drum. Fără dramă. Fără „vai ce greu e”.

Și-n sfârșit, ne apropiem de final. Dar gluma traseului abia acum începe. La vreo 1.5 km de finish, începe o urcare de aproape un kilometru. Serios, exact înainte de final! O luăm la pas, cât să ne tragem sufletul.

Și vine momentul ăla... magic.

Oamenii de pe margine încep să ne strige pe nume. Batem palma cu ei. Fiecare metru e o explozie de încurajări. Străini de toate națiile ne încurajează ca și cum ne-am bate pentru locul 1. Carmen e cu ochii în lacrimi. Și eu la fel. Îi zic:

– „Ești celebră în Malcesine. Te știe tot orașul.” :)))

Ultime curbe. Un puhoi de oameni. Trecem printre ei, batem palma cu toată lumea. Parcă eram la Ironman. Trecem de curbă... și în față se vede finishul. Muzică, steaguri, oameni în delir. E imposibil să descrii ce simți acolo.

Când intrăm pe ultima linie dreaptă, lumea ne strigă pe nume. Cineva îi strigă lui Carmen „Brava, Carmen!”, și tot grupul de lângă explodează în urale. Nu știu dacă e din empatie, din vibe-ul cursei, dar în secunda aia am avut din nou lacrimi în ochi. Pentru că DA – acolo, în acel moment, ea a fost o învingătoare. Și eu am fost un martor privilegiat.

Trecem linia de finish după 5 ore și 39 de minute. Timp în care am legat șireturi, am pus leucoplast, am ocolit bălți, ne-am oprit pentru apă, poze, vorbe, zâmbete. N-a fost o cursă pentru timp, ci pentru suflet.

A fost o experiență de povestit nepoților.

Și chiar dacă a fost maratonul cu numărul 127 pentru mine, a fost unul care m-a atins la fel ca primul.

Pentru că unele curse nu sunt despre câți kilometri ai alergat. Sunt despre cu cine i-ai împărțit.