N-a fost un maraton. N-a fost o cursă oficială. A fost mai mult de-atât.

30 de kilometri alergați într-o dimineață de primăvară, cu miros de lac, povești din trecut, oameni dragi și păsări care cântau ca-n reclame.

Nu e despre timp. E despre ce-ți rămâne după.

În sfârșit, a venit din nou primăvara.

Duminică am alergat 30 de kilometri – pe căldură, soare, cer senin. Cu o zi înainte, alergasem 11 km printr-un vânt sloi de zici că era iarnă. Contrastul perfect ca să-ți aduci aminte cât de imprevizibilă e alergarea. Și viața.

După întoarcerea de la Garda, am prins o pauză de 5 zile fără alergare. Nu era planificată, dar așa s-a nimerit. Sâmbătă am ieșit la o tură de dezmorțire, iar gamba stângă zvâcnea de parcă se lua la întrecere cu inima. 🤭

Dar duminică…

M-am trezit la 6, și la 7:30 eram în Chiajna, în parcarea din care îmi place să încep. Anunțasem deja „Turnul de Control Băneasa” că vreau să mă dau cu drona puțin înainte de alergare. Am ridicat-o și am lăsat-o să se destrăbăleze cât mi-am luat un mic dejun direct din portbagaj – ca pe vremuri, cu bunicii.

Doar că atunci erau șnițele, chiftele și ecler cu cremă. Acum… două croissante și un cappuccino. Dar în inimă, era tot același ritual.

Mamuci, bunica mea, a împlinit 96 de ani zilele trecute. Am reușit chiar să vorbesc cu ea pe video, pe WhatsApp. Și-am simțit că un pic din ea era cu mine și duminica asta, acolo, în parcare.

Am început alergarea la 8 fix. Aveam întâlnire cu Bogdan la 9 și, teoretic, și cu Carmen, pe la 10.

Dar până atunci, eram doar eu și dimineața asta care arăta… ireal.

Norii, cerul, apa liniștită — toate desenau în fața mea un peisaj care cerea să fie fotografiat. Sau măcar trăit pe slow motion. Mă tot opream, mai făceam o poză, mai filmam din alergare. Iar păsările... păreau că au concert general.

Era una din acele dimineți în care simți că natura a făcut o înțelegere tăcută cu endorfinele. Și tu ești doar invitatul de onoare care n-are voie să strice magia.

Pe întoarcerea din Chiajna am depășit un alergător absorbit în gândurile lui, apoi am intrat pe promenada spre Lacul Morii. Era una dintre acele alergări în care nu mai numeri kilometrii. Te pierzi. Uiti că alergi, uiți și de tine, și de griji. Intri într-un fel de transă senină în care corpul aleargă, iar mintea stă și se uită.

Am trecut pe lângă cuibul lebedelor. Se mutaseră mai în aval. Ea era așezată, probabil clocea ouăle, iar el plutea calm prin apropiere. Erau acolo, împreună. Fără grabă. Fără zgomot.

Mi-am dat seama că mai aveam timp să trag și o tură pe malul lacului, cât pentru o poză în plus, înainte de întâlnirea cu Bogdan. Când colo, zăresc un alergător în față, care tot întorcea capul spre mine. Părea că mă așteaptă, așa, în pas de legănat.

Surpriză totală: era Cristian, un alergător și triatlonist pe care-l cunoscusem în 2017, la Transfier. Ne-am cunoscut pe traseu și, evident, ne-am apucat de vorbit. Când te reîntâlnești cu cineva cu care ai împărțit acelși drum, e ca și cum timpul s-ar topi și distanța ar deveni pretext.

Am alergat o bună bucată împreună, până pe la Parcul Crângași, apoi ne-am despărțit cu promisiunea unei cafele lungi și-o poveste bună, într-o zi viitoare.

Pe întoarcere am tras tare — mă uitam la ceas, știam că-s în întârziere. L-am sunat pe Bogdan la vreo 500 m de promenadă, să-i zic că mai am vreo 3 km până la mașină și că sunt în filmul meu. Ne-am sincronizat pe traseu.

M-am dus repede după apă la mașină, pentru că începuseră niște... „emoții vulcanice”, după o seară cam aventuroasă cu KFC. 🤣 Noroc că am de toate la mine. Un Imodium, 5 minute de rugăciune, și s-au liniștit apele.

M-am întors și am pornit cu Bogdan într-o tură mai relaxată, cum stabilisem cu o zi înainte. Am alergat, am vorbit, am râs. Bogdan e genul de om care nu doar te ascultă, ci e acolo când ai cu adevărat nevoie de cineva. Pe el l-am sunat după prima mea alergare, în ianuarie 2015, când după 1 km mi se terminase aerul din parc. Tot cu el am lucrat psihicul pentru Ultrabalaton, după două tentative ratate. Și multe altele.

A fost o duminică înainte de masă cu prieteni. Pe Carmen n-am mai apucat s-o prind, a alergat în treaba ei. Oana mi-a scris în timp ce alergam, dar am văzut târziu mesajul. Mi-ar fi plăcut sa alerg și cu ea, pentru că nu ne-am mai văzut de ceva luni — poate data viitoare.

În concluzie, a fost o alergare simplă, dar tare frumoasă. 30 de kilometri cu soare, oameni, povești, dronă și croissante. Și da — mă simt în formă pentru destrăbălarea din Thassos de peste două săptămâni. 😎