Cursa de la coadă: un Kipchoge de ocazie, un alergător de 72 de ani și un orgasm intelectual – cel mai bun energizant

Am avut un weekend în care, în sfârșit, am mai luat o pauză și am reușit să mă conectez – cu persoana de lângă mine, cu alergarea, cu natura... și cu alți iubitori de mișcare. După o sâmbătă cu de toate, duminica aveam să particip împreună cu Carmen la Legal Half Marathon, un semimaraton organizat în București, pe Bulevardul Unirii.

Începutul era să semene tare de tot cu startul de anul trecut de la o cursă din ciclism – tot pe Unirii, cand cu chiu-cu-vai am ajuns cu un minut ]nainte de start. M-am trezit de dimineață – și la mine „dimineață” înseamnă 5 😋 și am lucrat ceva. Pe la 8:30 apare și Carmen, calmă, începe să-și facă un masaj, că deh, aveam cursă. Din vorbă-n vorbă, îi zic pe la 9 că ar cam trebui să ne urnim, să ieșim pe la 9:15. Ea, senină, îmi răspunde că startul e la 10:50. Urmează o dezbatere savuroasă, din aia de familie, în care niciunul nu știa concret la ce oră e startul 🤣.

La 9:25, intrăm în panic mode și ieșim ca vântul și ca gândul pe ușă. Aveam timp totuși, nu era panică reală. Din fericire, n-a trebuit să caut loc de parcare. De când cu parcarea cu plată peste tot în București, găsești locuri mai ușor decât pe vremuri 😂. Am parcat în spatele Magazinului Unirirea, la 300 de metri de start. Fix cât să nu ne încălzim.

Ajungem cu 7-8 minute înainte. Lume multă, agitație, emoții, veselie, gălăgie. Ne întâlnim și cu Nae, care avea alt plan de alergare, dar ca și noi, se pregătea pentru Lake Garda Marathon, care vine în două săptămâni.

Nici n-apucăm să schimbăm două vorbe că se dă startul. Pornim încetișor de la coadă – loc pe care l-am păstrat cu sfințenie până la final 🤭. Părea că nu avem niciun plan, dar adevărul e că era unul foarte clar: 7:30–7:15/km, ritmul de croazieră perfect pentru Carmen, cu condiția să fie motivată. Peisaj, atmosferă, oameni, povești – ceva care s-o scoată din ale ei și s-o țină în ritm. Antrenamentele nu i-au ieșit deloc în perioada asta, pentru ca n-a avut timp, dar planul de maraton rămâne în picioare. Am văzut-o cum aleargă când nu e presiune, când nu sunt obiective absurde… Zici că aleargă „în scârbă” 33 km, la o adică 😂. A mai făcut asta la Napoli, când m-a însoțit 33 km din cei 100 pe care i-am alergat acolo. Faină povestea aia – o găsești pe blog sau prin postările mai vechi, acea alergare dintre doua petreceri.

După primii kilometri ne împrietenim cu Costel – un tânăr de 72 de ani – și stăm la o vorbă faină. A început alergarea în 2017, dar deja are peste 60 de semi și maratoane, plus niște curse de 100 km. Respect. E genul de alergător de care dai doar când o iei mai lejer, dar care merită fiecare minut. Îți arată că „nu pot” e doar o scuză. Că ești prea bătrân, prea gras, obosit, ocupat, n-ai timp, n-ai susținere… toate sunt povești. Și nu doar în alergare. Îmi plac mult oamenii ca el. Mă inspiră. Îmi reamintesc că vreau să fac asta pe termen lung – 70, 80, poate chiar până la 100 de ani. Și mereu glumesc (dar nu chiar): la 90 vreau să bat recordul mondial la 100 km sau la Ironman. Dacă trăiesc până atunci, nu văd de ce nu. 😋

Pe la km 10 drumurile noastre se despart. Costel rămâne un pic în urmă, noi accelerăm un strop, spre 7:00/km. Carmen era ok – nutriție, hidratare și trăncăneală la zi. Am glumit, am râs, am primit încurajări, am dat și noi mai departe. Dar nu știu ce-am avut – parcă aveam dopuri în urechi. Nu-i auzeam pe mai mulți când mă salutau. Mi-a atras atenția Carmen. Și niște prieteni. Așa că, scuze sincere: nu sunt arogant, sunt doar cu capul în nori. La un moment dat, când îl salutam pe „Grasul” – dacă-l știți de pe Insta, un ultramartonist care nu se coboară la nivelul celor care alearga doar maratoane (în glumă desigur) – m-a salutat cineva, mi-a spus că mă urmărește pe Insta. Eu, rupt de realitate, credeam că vorbește cu "Grasul" 😂. Nu știu cine era, dar din nou: scuze. Noroc cu Carmen, care m-a tras de urechi: „Bă, ți-a zis omul că te urmărește și că-i place ce faci!” 🤣

Mi-a plăcut mult și gașca de la Adidas Runners, condusă de Alex Corneschi – poziționați strategic într-o intersecție, au făcut atmosferă de stadion. Bravo lor!

Singurul moment care m-a scârbit:

La începutul turei 3, în capătul bulevardului unde întorci 180°, m-am uitat de 6 ori în spate – jur – să nu vină vreun alergător rapid. Am tăiat curba, ne-am tras pe exterior, lângă gard. Cel care venea din spate era departe. Am vrut doar să mă bag și mai pe exterior, s-o protejez pe Carmen de o panglică pe care o bătea vântul și sa nu o ocolim. Și ce să vezi? Apare un Kipchoge de ocazie, care nu doar că nu evită, dar intră direct în mine cu umărul, ca la rugby. Și-a croit loc ca un ghiolban, dar cu cronometru. Și-acum stau și mă întreb: dacă rămâneam lângă Carmen, trecea peste mine?

Uite, înțeleg frustrările. Și eu am fost acolo, știu cum e când te încurcă cineva. Dar tot trebuie să faci diferența între „mă grăbesc” și „îți dau una în umăr că mă enervezi”. În fond, alergăm cu toții pe același traseu. Nu e doar despre timp. E și despre respect. Despre a înțelege că dacă ești un pic mai rapid, nu ești superior cuiva. Iar dacă alergi 1:20, bravo ție. Dar dacă nu ești în stare să ocolești civilizat pe cineva care “merge” cu 7 min/km, atunci n-ai ce căuta în vârf de clasament.

Și să nu credeți că doar cei lenți sunt dezorganizați. La cursa asta, era haos pe toate sensurile. Pe stânga, pe dreapta, pe mijloc – nu știai unde să te așezi. La un moment dat, vine un organizator și zice: „Alegeți o parte!”. Zic: „Frate, pe mijloc e cel mai safe!”. Dar... de fapt voia să fac loc ca să treacă mașina de filmat. Culmea, era electrică și pe bune, n-am auzit-o deloc 🤣🤣🤣. Ne-am tras deoparte, n-a fost cu supărare. 

Revenind la vibe:

Cursa a fost faină. Ne-am simțit bine, am respectat planul, am cunoscut oameni noi, am trăncănit, am aflat că celor de la Share Your Run li se zice „sirienii”, am ascultat vise și planuri – inclusiv unul despre primul Ironman la final de 2026. Mișto tare. Și e fain și la coadă. Acolo ai timp să asculți, să povestești, să te încarci cu energie. Și poate nu alergi cu cei de „nivelul tău”, dar înveți, te inspiri, crești.

M-am bucurat să mă întâlnesc cu Peter – un super alergător și exemplu, care face vloguri din alergare și scoate maratoane sub 3 ore de parcă-s o plimbare în parc.

Acum trece printr-o perioadă de revenire, dar ne-am bucurat amândoi de câțiva kilometri împreună. Ne-am încurajat, am râs, și mi-a prins bine să-l revăd în cursă.

Aștept cu nerăbdare să revină cu stilul lui, cu feelingul, cu poveștile alea pe care le spune doar el, cu farmecul și nonșalanța aia care-l definesc. Că dacă nu… mă duc pe capul lui la Cluj și nu-l văd bine! 🤣🤣🤣

Trecem linia de finish în uralele Mariei și ale câtorva voluntari. Eram pe locul 6… de la coadă 😅, dar ne-am simțit ca niște campioni. Carmen, „la trozneală”, scoate 2:34 – al doilea ei cel mai bun timp la semi. Foarte bine, având în vedere pauza și faptul că acum abia reîncearcă să intre în formă pentru Garda.

Și știu că o să-i iasă. Mai ales că avem o strategie beton:

De la km 21 o las să-mi facă capul calendar cu un subiect care-i place maxim și despre care simte nevoia să-mi vorbească... pentru că, na, am și eu bubele mele. Nu e chiar pasiunea mea subiectul, dar o să intru în joc.

Pentru că știu cum e ea: când începe să povestească pe tema asta, se aprinde. Uită de efort, uită de kilometri, se conectează.

Și știți cum sunt femeile: dacă le lași să-și spună tot, cap-coadă, cu tine acolo, atent și prezent, garantat le poți provoca un orgasm... intelectual, din ăla care ține loc de gel energizant, magneziu, cafenie - toate la un loc. 😋

Jur că, dacă aplicăm planul până la final, ajungem la finish fără să ne dăm seama că am alergat 42 de kilometri. 🤣🤣🤣