Veneam după o lună super aglomerată, în care am reușit cu greu să-mi găsesc timp pentru alergare. Mă hotărâsem acum două luni să mai cresc viteza, să revin și pe partea asta. Lucrurile au mers bine o perioadă, până m-am aglomerat rău cu treaba și efectiv n-am mai avut timp. Am avut săptămâni în care n-am alergat deloc în timpul săptămânii și am încercat cumva să o dreg în weekend cu 1-2 alergări mai lungi.
Plănuisem acest maraton să-l împart în două. Jumătate cu Carmen și Bogdan, apoi s-o iau la fugă 😁 Dar, având în vedere ultimele săptămâni și nivelul mare de oboseală, habar n-aveam de ce aș putea fi în stare. N-am mai făcut niciun plan pentru a doua parte. Am lăsat-o în seama Celui Bătrân 😊
Am ajuns la linia de start cu 3 minute înainte să se dea startul cursei. N-am apucat prea multă socializare, am făcut câteva poze și am luat startul. Am făcut o alergare de bârfă, cu poze, cu glume, cum s-a putut. Atmosfera a fost mișto, dar parcă nu ca în primăvară sau anul trecut. Vremea, în schimb, a fost de vis. Cred că a fost cel mai răcoros Maraton București din ultimii 10 ani la care am participat. Chiar mă gândeam cu ciudă că era perfect pentru scos un record personal, dacă aș fi fost pregătit. Dar știți cum e în viață... nu poți să le ai pe toate. Am făcut și obținut destule anul ăsta. Mai lăsăm și pentru restul vieții 😋
Neavând niciun plan pentru a doua jumătate, stabilisem cu Bogdan ca, după ce termină Carmen (care alerga semi – 21 km), să o luăm împreună mai tare și vedem care cum poate duce. Am alergat cu ea la finish, adică pe culoarul de maraton, care trecea pe lângă finish. Bogdan a luat-o încet înainte, iar eu am pierdut vremea nitel. Ne-am bucurat pentru încă un semimaraton bifat, am mai făcut niște poze, m-am întâlnit și cu Cornel, un super alergător care scosese 2:39 dacă nu mă înșel. Apoi am plecat mai departe.
Încă 21 km și gata 🤭 Bogdan era destul de în față, așa că am alergat ceva să-l ajung din urmă. Din păcate sau din fericire, până să-l ajung, ritmul meu ajunsese la un 4:45-4:50 min/km. Când l-am ajuns pe Bogdan din urmă, i-am transmis sincerele mele salutări și succes în cursă. Aveam o poftă strașnică de alergare și simțeam că pot face o cursă bună pe a doua parte.
Și mi-am început o goană de o constanță incredibilă. Am realizat repede că 4:45 e ce mă face să mă simt perfect. Nu era foarte ușor, dar nici greu. Geluri aveam, pregătite pentru orice. Aveam chiar și un flask de backup cu izotonic, pastile cu sare, magneziu. Numai sarmale n-am avut 😂
Sincer, de mult n-am mai tras într-o cursă lungă, și mi-a prins tare bine. Atât că depășeam constant și oamenii se uitau la mine, vorba aia „ce-i și cu ăsta”. Chiar am avut senzația că par ca un tâmpit care s-a apucat să se ia la întrecere cu cei de la coadă. Cred că și eu, dacă aș fi văzut unul ca mine, aș fi zis că ăsta ori a făcut pană, ori vrea „să se dea mare” 😂 Pe de altă parte, a fost tare fain. M-am intersectat cu mulți prieteni din alergare. Îi vedeam pe întoarceri și apoi în depășire.
Mi-am planificat un gel la fiecare 20 de minute în condițiile astea, și asta însemna cam un gel la 4 km. A fost foarte interesant să simt din nou cât de repede trec kilometrii și timpul, atunci când alergi mai tare 😁 Feelingul a fost foarte bun toată alergarea asta în draci. De câte ori simțeam că ceva devine prea greu, mă uitam la ceas și vedeam câte un 4:35-4:30-4:25 și puneam frână, reglam viteza iar la 4:45.
Prin punctele de hidratare am zburat. M-am simțit ca Patrick Lange în Ironman. Apucam ce puteam și cât puteam, apă sau izo, și dădeam pe mine, în mine, pe unde nimerea. Dar nimeream bine, nu e problemă. Am luat de vreo două ori chiar și șase pahare 😂
Pe la km 38 am ajuns-o în sfârșit pe Oana din urmă. Era pacer pentru timpul de 4:30 și era cu ditamai gașca. Am filmat-o puțin, am luat-o cu texte de genul „Ce faci păpușe, te scot la un cico?” și-am vrut să-mi văd de drum. Dar nu prea merge cu atât. Am pus frână, ea a accelerat să mă ajungă și-am auzit cum începe cântecul nostru devenit deja tradiție – O-zone – „De ce plâng chitarele”. Ne-am tras o cântare pe cinste, ne-am luat rămas bun și mi-am continuat cursa.
La km 39 am sunat-o pe Carmen să-i zic că apar în curând și că sunt ok, că zbor. De aici i-am dat și mai tare. Nu că s-ar vedea și pe grafic, dar cred că mai erau și câteva pseudo-urcări, mai nițel vânt din față, oricum am accelerat totuși ritmul cu câteva secunde. Iar pe ultimul kilometru am alergat în draci. Lucru complet inutil, dar suficient cât să ajung la finish stors și să-mi ia 2 minute să mă adun 😂
Am purtat azi cu mândrie un tricou verde – ca tot îmi spunea Oana să adaug și puțină culoare, să nu fiu mereu în negru. E tricoul primit anul acesta la Ultrabalaton, cu un mesaj emoționant… dacă îl înțelegi: "yoUB never run alone". Acest tricou nu este doar un simplu articol de îmbrăcăminte, ci un simbol al fiecărui pas făcut, al tuturor încercărilor și reușitelor mele. Așa cum You'll Never Walk Alone vorbește despre speranță, curaj și solidaritate în fața greutăților, la fel, acest tricou îmi amintește cât de mult mi-am dorit să termin acea cursă, că în fiecare kilometru parcurs la Ultrabalaton am avut alături forța celor trei ani de încercări și sprijinul nevăzut al celorlalți alergători, al familiei și al prietenilor care mi-au fost mereu aproape. În final, adevărul este că nu alergăm niciodată singuri…
Timpul final a fost de vreo 4:19, cred că excluzând oprirea de la jumătate cu poze și bârfe, am scos vreo 1:40 pe al doilea semimaraton.
M-am bucurat să mă văd cu mulți prieteni, inclusiv cu Bogdan Cioltea, un sportiv paralimpic, un erou, care la Balaton a reușit anul ăsta să parcurgă 107 km în scaunul cu rotile. Incredibil. Am trăncănit puțin, dar nu-i bai. Trăncănim noi la telefon destul 😊
Am făcut clasicele poze de la finish cu Casa Poporului și cu prieteni alergători. A fost o cursă faină, bine organizată. Mulți susținători pe margine, multe tobe și trâmbițe, dar parcă mai mișto a fost anul trecut. Dar cine știe, poate am alergat prea repede anul ăsta pe a doua parte și n-am văzut eu 🤣
Interesant a fost faptul că pe linia de finish, unde am zburdat cu un 4:20, m-am simțit ca un Eliud Kipchoge. Mă refer la postura mea – aveam acea detentă, ca un dans perfect între pământ și aer. Ai fi zis că atingeam solul ca pe o scenă, dar eram mereu pregătit să mă înalț… Numai că, atunci când mi-a arătat Carmen filmarea și mă așteptam să văd un zeu în alergare, rezultatul a fost cel puțin dezamăgitor. Eram un soi de alergător care nu prea avea nicio treabă cu ce aveam eu impresia că fac. Cu toate boarfele din acel brâu de alergare, ziceai că sunt și mai dolofan, un fel de butoi care se rostogolește către linia de sosire și, parcă, nici viteza nu era cine știe ce 😂 Dezamăgitor! 😂
Am alergat cu niște ochelari luați de pe Temu, din ăia de aviator combinat cu sudor și motociclist vintage. Bogdan zicea că sunt buni de mers pe munte, sau pentru mers pe munte, nu mai știu. Cert e că am experimentat ce trăiește un cal când are acele obraze pe ochi (am descoperit când am scris articolul că așa se numesc acele clapete care acoperă ochii cailor, vorba aia... ‘când vezi ca-calul, numai înainte’. 😂 Ei, nici nu vă imaginați ce ciudat poate să fie să nu vezi în lateral și, de fapt, câte percepi în părțile laterale, până nu-ți pui niște ochelari din ăștia. Mai ales în prima parte, când traseul a fost aglomerat, a trebuit să mă concentrez mult la ce se întâmpla în jurul meu 🤭 A fost fun să alerg cu ei, mai ales că prima parte a fost și de distracție. Pe a doua nu am mai avut probleme. Erau mult mai puțini alergători pe traseu și, până la urmă, n-aveam nevoie să văd decât în față 😂