Ultrabalaton 2024 - 211 km, 30 ore si 15 minute
A fost cea mai grea cursa de pana acum si cea mai provocatoare. A fost testul meu, la 10 ani de cand mi-am schimbat stilul de viata, am slabit si m-am apucat de alergat. A fost cursa in care am folosit absolut toate informatiile pe care le-am acumulat si lucrurile pe care le-am invatat despre alergare in acesti ani, de tot ceea ce presupune acest sport. Spun asta pentru ca mi-a fost de folos absolut tot si toate experientele de pana acum, incepand cu informatii si tehnica de alergare, nutritie si strategie, pana la prietenii si comunitatea pe care am strans-o in jurul meu. Aceasta reusita chiar este o incununare a tot ceea ce am facut pe plan mental si sportiv in acesti 10 ani.
Pentru ca evenimentul avea startul vineri dimineata la ora 7, ca de fiecare data, am ales sa plec de marti seara pana la Sibiu, apoi sa continui miercuri pana la Balatonfüred, sau Tihany cum a fost cazul anul acesta, unde eram cazati. Mereu am avut grija sa am doua nopti la dispozitie inainte de concurs.
Drumul catre Sibiu a fost cam greoi, cu mega aglomeratie la iesire din Bucuresti si pe autostrada. Am ajuns la cazare pe la ora 23:45 si ne-am culcat. N-am dormit prea bine si nici prea mult. Era cu gandul numai la concurs, la strategie, la nutritie, la… M-am trezit pe la 5:30 si am incercat sa mai dorm, dar fara sa reusesc. Pe la 7 am iesit la o plimbare “pe centru”. As fi vrut sa alerg dar era destul de racorica. Am preferat o cafea de la 5togo si sa stau la soare pe o banca in Piata Mare.
La 9, odihniti si cafeliti, am pornit din nou la drum. Nu ne-am grabit prea tare, ne-am mai si oprit pe drum, si am ajuns la destinatie pe la ora 17. Tihany este un sat pitoresc situat pe o peninsula care se intinde in apele linistite ale lacului Balaton, renumit pentru peisajele sale spectaculoase si pentru patrimoniul cultural bogat. Stradutele sale inguste si casele traditionale ofera un farmec aparte, atragand vizitatori in cautare de autenticitate si frumusete naturala.
Pe langa acestea, satul este cunoscut si pentru campurile sale de lavanda, care in perioada de inflorire, adauga o nota colorata si aromata peisajului, atragand amatorii de natura si fotografie. In inima satului se afla venerabila Abatie Tihany, un monument istoric cu o arhitectura impresionanta, de unde se poate admira o vedere panoramica asupra intregului lac. Locul este ideal pentru cei care doresc sa combine relaxarea cu descoperirea unor comori istorice si naturale, intr-un cadru natural de exceptie.
Ne-am cazat rapid si ne-am dus sa vizitam localitatea. Desi nu planuisem sa mai mancam in seara asta, si in orice caz nu la restaurant, Carmen a observat ca la una dintre terase clientii aveau o craticioara rosie pe masa. Stiam ca e gulyas, dar arata asa de bine ca ni s-a facut instant foame si pofta 🤭 Ca sa n-o mai lungesc si sa va fac pofta, o sa zic ca a iesit un carboloading pe cinste. Gulyasul a fost delicios si mai mult decat suficient pentru doua persoane, iar painea care-l insotea, buna si proaspata. Mai comandasem si niste paste, dar au fost cam inutile si s-au facut de ras pe langa primul fel 😊 Am gustat si o bere locala cu lavanda, care s-a dovedit a fi atat de interesanta ca am adus si acasa vreo 10 sticle 😂
A doua zi m-am trezit devreme. Cazarea era pe malul lacului si am baut o cafea pe terasa, admirand rasaritul si lacul. Mare mai e… doar o tura in jurul lui are 211 km. “Csak egy kör“, cum spun organizatorii concursului si care inseamna “Doar o tura”, atat am de alergat.
Ziua a trecut repede. Am facut o alergare tare faina pe malul lacului pana la portul din Tihany. Ne-am facut mai multe poze si ne-am bucurat de vremea buna. Vremea de a doua zi era foarte incerta si se anuntau ploi. La ora 14 m-am dus sa-mi ridic kitul de concurs. Ne-am invartit prin expo, si mi-am luat pentru a nu stiu cata oara o centura de numar. Aceasta centura pe care se prinde numarul si pune in jurul braului reusesc sa o uit mereu cand ma duc la concursuri. Am deja o gramada acasa, pentru ca mereu trebuie sa-mi iau una noua. Cred ca voi face pana la urma un muzeu al centurilor de alergare… peste 50 de ani 😉
Pe la ora 17 a venit si Attila, prietenul din copilarie si ciclistul meu, si al doilea membru al echipei. Carmen urma sa ma insoteasca cu masina, iar Attila cu bicicleta. Mi-am pregatit impreuna cu ei totul. Voiam ca si ei sa stie toata strategia, ce urmeaza sa mananc, sa beau, la ce interval, unde, ce, cand, si mai ales de ce. In ciuda faptului ca majoritatea erau deja pregatite, ne-am intins foarte mult, dar nu e ca si cum as fi putut sa adorm mai repede. Printre pregatiri, am dat si-o fuga sa luam cina la aceeasi terasa cu acel gulyas la “olicica” si sa bem berea cu lavanda.
Vremea parea de vis, cerul era senin si chiar le spuneam ca sigur bate campii Accu Weather si ca maine o sa fie vreme buna. Ne-am culcat pe la 12 si am adormit destul de repede. Imi pusesem ceasul sa sune la 5, dar la 4:30 deja bantuiam prin casa. Primul lucru pe care l-am facut cand m-am trezit a fost sa ies pe terasa sa vad cum e vremea. Era innorat si ploua asa de frumos… Era acea ploaie marunta care-ti intra pana la oase 😂 Eh, macar acum stiam cum sa ma imbrac la start.
Mi-am facut vreo doua serii de masaj cu un aparat de presoterapie pe care-l car cu mine in astfel de situatii. S-a dovedid o investitie foarte buna acum cativa ani cand l-am luat. Aparatele de presoterapie (denumite si de compresie sau drenaj limfatic) pot fi extrem de benefice pentru alergatori, si nu numai, oferind avantaje nu doar dupa antrenamente si competitii, ci si inainte sau chiar in timpul acestora. Utilizarea lor inainte de alergare poate ajuta la incalzirea si pregatirea muschilor pentru efort, potential reducand riscul de accidentari si imbunatatind flexibilitatea. In timpul curselor lungi, presoterapia poate oferi o relaxare musculara temporara, mentinand circulatia optima si ajutand la prevenirea crampelelor si a oboselii, lucru pe care l-am experimentat de mai multe ori. Dupa eveniment, utilizarea aparatului accelereaza recuperarea prin facilitarea fluxului sanguin, ceea ce contribuie la o regenerare mai rapida si eficienta a muschilor obositi. Planul era ca sa folosesc acesta aparat si in timpul cursei, chiar in masina, avand in vedere ca luasem si un adaptor de 220V pentru priza masinii.
Dupa masaj, am mancat vreo doua croissante, am baut o cafea, am mai mers a nu stiu cata oara la toaleta, iar la 6:15 am plecat catre zona de start. Am ajuns repede, drumul ne-a luat 15 minute. Organizarea a fost foarte buna in zona de start. Fata de anii trecuti, startul pentru unele probe a fost mutat in parcarea unui supermarket, unde era loc suficient pentru multe autoturisme, iar voluntarii te indrumau in acest sens.
L-am ajutat pe Attila sa-si monteze bicicleta si sa facem ultimele verificari. Am facut o poza toti trei, apoi m-am indreptat spre zona de start. M-am intalnit cu Cornel, un alergator fain pe care-l stiu de cativa ani buni si cu care am avut ocazia sa alerg de cateva ori, care are deja multe ultra-uri la activ. Tot la start am avut ocazia sa-l cunosc si pe Bogdan, un alergator din Carei, cu care apucasem sa schimb cateva vorbe pe Facebook. Urma sa participe intr-un fotoliu rulant si nu era la prima experienta ultra. Baiat fain si el, vesel si nerabdator sa ia startul. Am mai cunoscut un alergator din Romania, dar din pacate, din cauza emotiilor, am uitat cum il cheama.
Cand mai erau cateva minute pana sa start, am vrut sa-mi incarc harta pe ceas. Si eu si Cornel am avut aceeasi problema. Harta nu voia sa se incarce. Am incercat sa resetez ceasul dar pana la urma, mi-a aparut harta/cursa incarcata si i-am dat drumul cu vreo doua minute mai devreme, sa ma asigur ca si functioneaza 🤪 Harta e importanta pentru ca la asa o distanta, oricat isi dau silinta organizatorii sa marcheze traseul, se mai pot rata intersectii. Cu atat mai mult, combinat si cu oboseala, lucrurile pot lua o intorsatura neplacuta si poti gresi traseul, sa faci si niste distante in plus.
3,2,1… START! In sfarsit! De luni de zile astept acest moment si in sfarsit a venit. Vremea nu era friguroasa dar ploua marunt, cand mai tare, cand mai incet. Dupa vreo 3-4 km am renuntat la foita de ploaie. Nu era frig deloc si incepusem sa transpir pe sub ea, lucru care o facea inutila in aceste conditii. Alergam si trancaneam cu Cornel, admiram peisajul, mai faceam o gluma. Desi am facut 100 de planuri si strategii, datorii ploii si a vremii incerte, mi-am propus sa-mi las corpul sa alerge asa cum ii vine, cum ii cade bine, asa cum l-am obisnuit in ultimele alergari lungi. N-am vrut sa ma franez sub nicio forma, dar nici sa trag, desi voiam sa ajung cat mai repede la jumatatea cursei, la Fonyód, km 106.
Am pornit cu 6:30 min/km si am continuat sa scad inspre 6:10 min/km ca si medie. Am alergat cu Cornel pana pe la km 12, apoi ne-am vazut fiecare de drum. Am profitat la maxim de Attila, ciclistul meu. Ii facusem un mega instructaj de acasa si stia exact planul de nutritie. La fiecare jumatate de ora imi amintea sau ma intreba daca mi-am luat gelul, la fiecare ora daca am luat pastilele de sare. Facea socoteala cu lichidele si se asigura ca beau suficient. Oricum, din cauza umiditatii am baut mai mult decat planuisem, ceea ce era ok, nu riscam sa ma dezhidratez. Cand ceva era pe terminate, se intalnea cu Carmen si faceau refill la flaskuri, geluri sau altele. Imi pregateau haine de schimb, in cazul in care nu avea Attila pe bicla ce consideram ca aveam nevoie. Din acest motiv, pe prima parte a cursei nu m-am oprit la punctele de alimentare.
Pe la km 20 am cunoscut-o pe Andra, o alergatoare in Romania. Ne auzise ca trancanim pe romaneste si ne-a salutat. Din pacate n-am apucat sa povestim prea multe pentru ca in acel moment aveam un ritm mai rapid. Ne-am urat succes si ne-am vazut fiecare de treaba lui.
Kilometri treceau destul de repede. Alergam si ma simteam bine, astfel ca am ajuns la km 39 destul de rapid. Dupa o oprire scurta la o trecere de cale ferata, am ajuns la primul punct important al cursei. Crama Varga Pincészet, una dintre cele mai renumite crame din Ungaria, cunoscuta pentru productia de vinuri albe de calitate. Este cunoscuta pentru utilizarea tehnologiilor moderne in viticultura si vinificatie, avand un portofoliu variat care include vinuri premiate la nivel international. Specialitatea lor include vinuri din soiuri locale si internationale, cum ar fi Furmint, Olaszrizling si Chardonnay, care sunt apreciate pentru calitatea si consistenta lor. Organizatorii au planificat traseul astfel incat alergarea noastra sa includa o vizita rapida prin aceasta crama, permitandu-ne sa experimentam pe viu atmosfera inconfundabila a locului, unde esentele de vin se imbina armonios cu aura ancestrala a lemnului, creand acel profil aromatic unic intalnit in cramele traditionale.
Vizita la aceasta crama este un prilej bun de a mai dezmorti ligamentele deoarece intrarea in crama se face prin partea superioara, care necesita o usoara urcare, pentru ca apoi sa coboram vreo 50 de trepte pana in crama si altele la iesire. Se lasa cu vaiete si gemete dar si cu rasete in acelasi timp 😂
Aceasta experienta m-a dus cu gandul la cramele pe care le-am vizitat de curand in Italia, in mod special crama Giuseppe Quintarelli, o experienta fantastica si de unde am plecat pe mai multe carari 🤭 Si cum imi aminteam ce am experimentat pe acolo, si alergand acum printre vii sub acel soare arzator, tac-pac au trecut inca 10 km si m-am trezit la checkpointul de la km 50 unde aveam plannuita prima oprire.
De aceasta data totul era pregatit, cizmele instalate (aparatul de presoterapie), aranjate. M-am asezat in masina, mi-am tras cizmele si doar a trebuit sa apas un buton ca sa porneasca procesul 😁 Apoi am fost servit cu pogácsa - pogaci (cu jumari, cu cartofi) si cola buna rece. Ce sa mai, ca un belfer! Spun “de aceasta data” pentru ca anul trecut Gheorghe a fost responsabil cu masina si a fost cam praf 😂 Prieten bun - adevarat, de-o viata, mai exact de 25 de ani, Gheorghe ma ajuta oricand sa car o mobila, pe partea de legal, un sfat, o maslina, dar abia dupa a doua tentativa la Ultrabalaton mi-am dat seama ca el nu era facut pentru asa ceva. In primul an reusise chiar sa ma loveasca cu bicicleta 😂
Cat timp m-am relaxat si alimentat, Carmen si cu Attila au facut refill la flaskuri si geluri. In plus le-am mai spus ce mi-e pofta ca sa ia Attila pe bicla. Vremea rea trecuse de vreo ora si deja era foarte cald. Acel soare puternic pe care-l gasesti aici te face sa iei foc si la 24 de grade. Am stat aici cam 15 minute dupa care mi-am schimbat tricoul si am pornit mai departe.
In continuare traseul a fost partial schimbat fata de anii anteriori si am alergat printr-o padurice, ferindu-ne de soare. Am ajuns apoi la o parte laterala a lacului, o linie lunga, dreapta si interminabila, de cativa km pe langa un fel de delta. Din fericire cerul s-a mai acoperit si nu ne-a chinuit soarele prea tare. Fericirea n-a durat prea mult pentru ca la km 57 a inceput sa picure. Attila fusese prins intr-o ingramadeala la o trecere de cale ferata si ramasese mai in urma. Ma uitam cum stropii devin tot mai mari si incepeam sa imi fac griji, cand o vad pe Carmen pe partea celalata a drumului, la o benzinarie. Imi facea poze si ma incuraja. Intalnirea aceasta neasteptat, in acest moment, a fost una incredibil de benefica pentru moral, dandu-mi putere si incredere ca sa dovedesc vremea pacatoasa ce urma.
Ploaia s-a intetit si s-a transformat in rupere de nori. Turna cu galeata dar eu continuam sa alerg. Apoi nu peste mult timp am auzit niste claxoane si incurajari de pe drum. Era una dintre grupurile din Sfantu Gheorghe care m-au incurajat pe toata durata concursului, si care au venit si ei la acest concurs sa participe la proba de stafeta. De data asta au fost Gabriella, Ildikó si Fodor. Ma mai incurajasera si pana atunci in diverse momente, dar din masina, de pe drum. De data asta, poate si ca m-au vazut cum alergam pe ploaia aia, s-au oprit mai in fata si mi-au facut galerie. Imbratisarea primita de la Gabriella m-a emotionat atat de tare ca am plecat cu lacrimi in ochi de acolo, dar plin de si mai multa energie si incredere.
Attila m-a ajuns din urma dar era prea tarziu ca sa iau foita de ploaie. Sincer, nici nu cred ca-si avea rostul la cata apa a putut sa cada din cer. Cele doua intalniri neasteptate imi dadusera asa o energie ca nici nu-mi pasa de vreme. Alergam foarte bine, scazusem sub 6 min/km si foloseam toata apa si racoarea aceea in avantajul meu. La picioare m-am udat in primele minute, astfel ca nu m-am mai obosit sa ocolesc baltile interminabile care se formasera pe traseu. Vedeam alti alergatori sarind ca niste caprioare incercand sa le ocoloeasca, dar mie mi se parea inutil si un consum de energie fara rost.
La km 60 am avut parte de spectacol. O gasca de “tobosari” faceau un tam-tam de nedescris. Cred ca am auzit ritmulrile alea tribale cu 500 m inainte sa ajung la ei. I-am si filmat si cum am fost atat de fascinat era sa ratez scanarea chip-ului. Trecusem pe langa tipa cu senzorul care iesise din cort, in ploaie, de zici ca era invizibila. A strigat Attila dupa mine ca sa ma trezesc si sa ma intorc 😂
Ploaia s-a oprit tarziu, as zice dupa vreo 30-40 minute, iar soarele nu a mai iesit prea hotarat. Hainele au inceput sa se usuce pe mine dar foarte incet. Asteptam cu nerabdare sa ajung la km 72, unde era un punct de alimentare si cu mancare gatita. Eram curios ce au, mai ales ca incepeam sa poftesc si la mancare solida.
La km 70 mi-a intrat ceva lighioana in ochi de-am vazut stele verzi de durere. Dupa ce ne-am chinuit mai mult impreuna cu Attila, am crezut ca am scos-o, dar tot ma durea si jena ceva in timp ce alergam. Am sunat-o pe Carmen sa o anunt ca ne apropiem si atunci am primit o veste bomba! Imi cumparase cartofi prajiti de la un McDonald’s gasit in apropiere. In acel moment am uitat si de durerea la ochi si de oboseala, nimic nu mai conta decat sa ajung acolo cat mai urgent 😂
Dragi prieteni, nu va puteti imagina ce buni pot fi cartofii aia intr-un concurs de ultra alaergare. Ce bucurie iti poate oferi un lucru atat de marunt. Ca sa nu mai zic ca erau insotiti si de o cola rece si de o punga de Harribo, din aia in forma de pastile, ceva aparut mai de curand. Am luat-o la pas si am mancat din mers insotit de Carmen. Stia de experienta mea din Malta cand nu m-am oprit ca sa cumpar si cat de tare am poftit la ei. Au fost cei mai buni cartofi de pe Terra 😂 Plimbarea impreuna a fost foarte benefica si pentru moral, si pentru ochiul meu. A verificat si ea si a mai gasit o bucata din lighioana care atentase la ochiul meu cel frumos 😂
De aici am inceput tot mai des sa ma uit pe telefon, sa citesc mesajele primite pe Whatsapp si pe un grup de sustinere pe care-l facusem. Ma ajutau mult. Dupa ospatul acesta, ma apucase si cantatul de bucurie si le-am trimis o cantare pe cinste. Oana mi-a raspuns si ea cu alta cantare, ne-am distrat si noi, ce sa zic 😂
Pe la km 80 am tras concluzia ca hainele de pe mine nu se mai usuca si mi-am schimbat tricoul. Aveam o stare faina, continuam sa alerg constant cu 6-6:15 min/km. Am inceput sa povestesc mai mult cu Attila, sa ne amintim de locurile acelea, cum a fost in urma cu unu si doi ani. Apoi am dat-o pe amintiri si timpul a trecut pe nerasuflate.
Cand am trecut pe langa locul unde abandonesm acum doi ani, la km 100, aveam 10 ore si 30 minute, ceea ce era fantastic. Cand zic fantastic ma refer la forma in care eram si ca ne apropiam de jumatatea cursei. Timpul n-a fost un scop in aceasta cursa, dar imi doream tare mult sa ajung la jumate cat mai repde, la km 106, pentru ca de acolo incepea adevarata aventura si provocare pentru mine. De acolo urma greul, noaptea, oboseala.
Prin checkpoint-ul de la jumatatea cursei am trecut foarte rapid, de fapt, oprirea era planuita pe la km 107 unde am luat o cazare de o noapte exact pentru aceasta pauza. Carmen s-a dus cu mai mult timp inainte si a pregatit totul. Cand am ajuns si noi, am facut o poza si am urcat. Da, ati citit bine, cazarea era la etaj, dar n-a stricat (prea tare) sa urc niste trepte 😂
Aici mi-am schimbat complet hainele, inclusiv sosetele si pantofii de alergare. M-am pus in pat si mi-am facut masaj vreo ora. Am mancat si baut tot ce mi-am dorit, am postat pe Facebook si am inceput sa citesc mesajele de incurajare care veneau pe toate caile posibile.
Pentru ca mi s-a parut prea cald, am rugat-o pe Carmen sa deschida larg geamul, lucru care n-a fost o idee prea buna. Cand m-am sculat din pat m-au luat niste frisoane de care cu greu am scapat, imbracandu-ma in niste haine mai groase. Intre timp ne-am pus toti trei pe pregatit bagajul de pe bicla pentru a doua jumatate, plus tot ce era necesar sa fie la indemana in masina. Pauza de aici a durat aproximativ o ora si 38 de minute, dar a fost un timp foarte bine folosit.
Chiar daca m-am pus greu in miscare dupa o pauza asa de lunga si am avut impresia in primii pasi ca alerg cu picioarele altcuiva 🤣 dupa 200 metri lucrurile au revenit la normal. Dupa cativa km alergam cam la fel ca inainte. Am plecat cu o bluza subtire cu maneca lunga, pantaloni scurti si o foita de vant, dar dupa cativa km mi s-a facut cam cald si am dat-o jos. Interesant este faptul ca am dat-o jos chiar dupa un punct de alimentare unde Attila s-a oprit sa ia diverse. Cand a pornit din nou, pentru ca in zona au fost si multi alergatori de la stafeta, i-a fost cam greu sa ma gaseasca, mai ales ca el se uita dupa un alergator cu geaca verde, iar eu eram in negru 🤭
Cat alergam eu fara ingerul meu pazitor, si care ma cauta, m-am trezit cu Csabi langa mine care-mi spune ca ma stie de pe Facebook si de la sora lui. Nu mica mi-a fost mirarea sa aflu ca este fratele lui Gabriella, cea care impreuna cu Ildikó si Fodor mi-au facut galerie atunci pe ploaie. Csabi facea parte dintr-o stafeta si alerga 50 km. Nu mai tin minte la ce km era el exact, cert e ca voia sa o lase mai moale si a profitat de ocazie sa ma insoteasca. Avea si el un ciclist cu el, Lóránt, care era si el ca si mine si Attila la km 110.
A aparut intre timp si Attila, care cauta un alergator in verde, si nu unul in negru care era acompaniat de un alt alergator si ciclist. Si uite asa, i-am dat cu tranca tranca, noi alergatorii intre noi, iar ciclistii intre ei, vreme de vreo 10 km. Intre timp se si inserase destul cat se ne punem toti frontalele. La km 122 am avut parte de o intamplare de “Cascadorii rasului”, sau “de pus pe TikTok” pentru cine n-are varsta suficient de inaintata ca sa stie ce vreau sa zic 🤭. Chiar inainte de punctul de alimentare, unde era si ceva aglomeratie si multe masini parcate pe toate partile, Lóránt merge in fata noastra, foarte concentrat pe verificarea traseului ca sa-i spuna lui Csabi cat mai are pana la punctul de schimbare stafeta. Din cauza oboselii si a concentrarii asupra telefonului a intrat intr-o masina parcata pe margine 😂 Noi toti trei ne uitatm ce naiba face, dar pana sa strigam deja se facuse gramada pe capota masini. N-avea viteza si nu se punea problema de accidentare, dar pe langa ca ne pufnise rasul, pe toti patru, cand i-am vazut fata soferului care ramasese perplex… efectiv ne-am tavalit de ras. Soferul, saracul, ramasese efectiv socat si se uita cu ochii cascati la Lóránt, cum naiba se poate intampla asa ceva.
Ne-am continuat alergarea si dupa cateva minute ne-a ajuns si Lóránt din urma. Ne-a povestit cum soferul n-a vrut sa se dea jos din masina si l-a intrebat daca i-a stricat masina 😂 El i-a asigurat ca nu si si-a continuat drumul. Mai mult ca sigur ca soferul era un alergator care terminase o stafeta, iar datul jos din masina in acelel momente nu e ceva tocmai placut, nici macar pentru masina 😂
Pe la km 122 l-am anuntat pe Csabi ca iau o pauza de mers, ne-am laut ramas bun si dus a fost. De fapt problema era alta si nu voiam sa-i stric ritmul. Am facut apoi o pauza regala pe marginea drumului pentru a lasa un strop de “apreciere” in natura. Dupa aceasta descarcare usoara, mi-am reluat alergarea, mai sprinten cu cel putin un kg 😂
Apoi a venit si km 127, acel loc unde am abandonat anul trecut. Am fost foarte sigur timp de un an de zile ca a fost km 125 al cursei 😂 Am sunat-o pe Carmen si i-am spus ca ma simt nitel cam obosit si ca sa pregateasca aparatul de masaj la km 131, chiar daca planul de acasa era sa fac asta la km 148.
La checkpoint-ul de la km 131 am ajuns pe intuneric deja. Aveam o mica mare problema si anume faptul ca planul meu presupunea cate o pastila de magneziu dupa fiecare maraton. Am avut doua la mine, pentru km 42 si 84, dar acum nu le gaseam pe celalalte. Eram convins ca le pusesem intr-un loc dar nu erau acolo. Concluzia era evident ca le-am uitat acasa. Pe la punctele de alimentare se gaseau flacoane de magneziu, dar eu aveam o problema cu magneziul lichid si nu puteam sa-l iau. No, aia e, cumva ne-om descurca.
M-am bagat in masina, mi-am pus cizmele de masaj care ma asteptau gata pregatite, precum si alte diverse de mancare. Intamplarea a facut ca masina noastra sa fie parcata langa o alta din Sfantu Gheorghe. Aici m-am intalnit cu Elemér si cu alti sportivi de la Fitness Tribe care participau la stafete. Pe majoritatea ii stiam si am dat-o pe glume cu ei. La un moment dat a aparut si Árpi care facea proba de stafeta cu 7 km extra, cica ratase zona de start. Cred ca a prins gustul in asa hal ca nu-i mai ajunge nicio distanta 😂 Am primit o gramada de incurajari iar ca si cireasa pe tort, m-a sunat si Tihamér, alergatorul - preot cu care am alergat anul trecut aici la Ultrabalaton. L-am rugat sa puna o vorba acolo sus pentru mine, eram sigur ajunge mai rapid daca e din partea lui 😊
Din pacate la un moment dat m-au apucat niste frisoane si a trebuit sa-mi iau ramas bun de la baieti si sa inchid usa. Am analizat situatia si n-am stat prea mult pe ganduri. Am trecut la artileria grea si i-am cerut lui Carmen hainele de iarna. Am plecat blindat ca pentru -20 de grade, dar fara sa mai dardai. Ca sa intelegeti, geaca de iarna cu gluga trasa pe cap, pantaloni de alergare, lungi de iarna si… manusi 😂 Si-am luat-o iar din loc. Picioarele erau super ok, iar in 3 minute am inceput sa dau jos hainele de pe mine.
Noaptea si oboseala incepeau sa ma invaluie in tentaculele lor nenorocite si lucrurile au inceput sa devina tot mai dificile. Incepusem sa nu mai pot manca si consuma lichide. Aveam o stare de greata cam naspa. Am luat un Metoclopramid (multumesc Mariana pentru sfaturi) si mi-am revenit pentru o perioada de timp. La km 141 checkpoint-ul era pe malul lacului, pe o alee lunga si interminabila, unde vantul batea ca la balamuc. Un vant rece de-ti intra pana la oase. Am gasit-o aici pe Carmen infofolita cu doua geci, doua perechi de pantaloni, o patura si altele, dar inghetata sloi. Nu ne-am sincronizat ca lumea si ma asteptase vreo 15-20 minute in vantul ala care-ti intra pana la oase.
N-am sta prea mult aici. Cateva cuvinte de incurajare, o imbratisare si-am plecat mai departe. Vazuse ca nu eram prea bine dar nu putea face mai mult. Am plecat mai departe pe acea alee care continua pana departe in bezna, pe malul lacului si cu vantul acela rece dinspre lac. Cand m-a ajuns Attila din urma i-am spus ca nu mai rezist psihic la inca o tura din asta pe langa lac. Bine-nteles ca am uitat de asta imediat ce am cotit-o din nou printr-un orasel unde eram feriti de vant. Cel mai naspa era faptul ca nu era deloc frig si cum scapam de vant trebuia sa me dezbrac de foita aia de vant pentru ca-mi tine de cald.
La km 145 mi-am dat seama ca e napsa. Starea de greata revenise destul de repede si nu puteam din nou sa mananc nimic, desi incercasem toate variantele. De lichidele pe care le aveam mi-era deja scarba. Realizam ca n-am nicio sansa sa continui inca 65 km fara mancare si lichide, cel mult puteam sa ma duc pana sa ma epuizez complet. Si atunci s-a intamplat ceva banal dar care mi-a dat o idee geniala. M-am uitat la ceas si am vazut ca e aproape ora 1. Acea ora blestemata la care am abandonat si anul trecut si m-am gandit cum pot sa scap de ea. Cum sa-i dau skip. Mi-am adus aminte de nebunia din Malta, cand m-am oprit din alergare dupa 43 km, m-am intors la hotel, am dormit doua ore, apoi m-am dus cu Carmen si-am mai alergat o tura. Ce-ar fi sa fac la fel si acum?
M-am sfatuit cu Attila si Carmen (la telefon) si am luat hotararea sa dorm o ora la km 151 unde era urmatorul checkpoint. Cu timpul stateam excelent, mereu am stat bine si niciodata n-am riscat sa depasesc vreun cut off time (timp limita). Am ajuns cu greu la km 151, care de fapt era 148.5 pe ceasul meu. A fost singura data cand m-am bucurat ca distantele organizatorilor nu s-au potrivit cu cele de pe ceas. Mi-am scanat chipup-ul sa se vada ca am ajuns acolo si m-am dus la masina.
Aici totul era pregatit pentru somn. Carmen facuse loc pentru toti trei, sa incapem si sa putem dormi cumva. Erau si ei obositi si terminati dupa atatea ore. Mi-am pus cizmele, Carmen mi i-a pus pe Pingu (un pinguin grasut 🤭 pe care il am de la Paul) si Marciu (un mutunache pe care l-am luat candva din Satu mare si care era de fapt un “mancator de griji” pentru copii 😋) in brate, m-a invelit cu o patura groasa si ne-am pus la somn. I-am spus sa puna alarma peste o ora si 45 minute. Nu stiu cat am dormit exact. Stiu ca mi-am tot pornit aparatul de masaj de vreo 3-4 ori, dar cel putin o ora cred ca am dormit adunat. M-am mai trezit de cateva ori din cauza durerilor de picioare, dar am adormit repede la loc.
Alarma a sunat ca prin vis. Cand m-am dezmeticit am realizat unde sunt si ca urmeaza testul suprem. Am deschis geamul sa las aerul sa intre, sa vad daca ma mai apuca frisoane. Nimic. Am deschis usa si nimic. Am scos un picior afara… l-am scos si pe al doilea… si nimic. Atunci am iesit cu totul. In pantaloni scurti si maneca scurta. Am topait nitel asteptand sa ma apuce iar ceva. Nimic. In momentul acela am simtit si am stiut ca voi termina cursa asta! Attila imi povestea a doua zi ca sa uita socat la mine cum stateam afara din masina, asa dezbracat, fara sa-mi fie frig, cand lui ii era frig desi era imbracat.
Mi-am pus foita pe mine, am luat un gel, am baut niste apa si-am plecat strigandu-i lui Attila sa ma prinda din urma. Nici macar nu-mi aduc aminte daca mi-a fost greu sa plec de pe loc atat de fericit si entuziasmat eram!
De aici lucrurile au mers bine, totusi am avut parte de o intamplare memorabila. Dupa 3 km am vazut pe partea dreapta o gara si m-am gandit ca as putea sa fac o vizita la toaleta. Am avut cateva senzatii extrem de light cum ca as avea nevoie si m-am gandit sa profit de o toaleta din gara, care stiam ca e foarte curata, sau cel putin mai curata decat toaletele ecologice de pe traseul de alergare. nu stiu cum sa va zic, dar in momentul in care informatia a ajuns la creier, senzatia a luat o amploare incontrolabila, mai-mai sa fac pe mine. I-am spus lui Attila sa-mi dea urgent niste servetele umede. Cele 10 secunde, atat cat a durat sa le gaseasca, mi s-au parut o eternitate. Am luat-o la fuga pe scari, dar m-am oprit la jumatatea lor pentur ca simteam ca nu mai pot sa ma abtin 😂. Am uitat sa specific ca trebuia sa cobor intr-un pasaj care traversa toate liniile ca sa ajung in gara. Am stat pe scara cateva secunde zicand toate rugaciunile pe care le stiam, apoi mi-am continuat drumul pana in gara. Iesit pe partea cealalta nu gaseam gara desi simteam cu vulcanul sta sa erupa si nu alta. Am intalnit un nene si l-am intrebat unde e toaleta. Mai avea 30 m pana la ea. Va zic sincer ca am zburat pana acolo iar cand am ajuns, cu o mana deschideam usa si cu cealalta ma dezbracam. Daca orice ar fi stat in calea mea catre acea toaleta, garantat faceam pe mine. 🤣
M-am intors la Attila triumfator iar de aici lucrurile au continuat cat se putea de bine in conditile acelea. Am reusit sa iau din nou gel la fiecare 30 minute, si sa beau apa. Ciudat era ca apa avea un gust delicios, nu stiu cum de aveam aceasta senzatie, dar nici nu conta. A inceput sa se lumineze, iar la km 161 am ajuns aproape pe lumina. Carmen era aici si ne astepta si incuraja. Imi tot spunea ca mai e putin si ma pufnea rasul gandindu-ma ca “putin” insemna 50 km, adica 25% din distanta totala. 😂
Dupa inca vreo 2 km a inceput distractia de final. O urcare interminabila care incepe cu vreo 200m de urcare cu 15% pe sosea, apoi continua pe pista de biciclete atat de mult ca ziceai ca ajugem direct in rai 😂 Attila imi spunea mereu ca dupa urmatorul deal e gata. Eu stiam de anul trecut, cand alergasem singur pe aici, ca dealul asta n-are varf si ca nu se termina niciodata 🤪 Psihic eram foarte pregatit pentru el si nu mi-a pasat. Am mers mult aici, dar de cate ori inclinatia era mai mica incercam sa simulez macar o alergare cu pasi mici.
Cand totusi dealul s-a terminat, am mai avut o coborare si-o urcare pana la km 171. Imbucurator era faptul ca in continuare puteam sa alerg. Cu 7-7:30 min/km. Singurele probleme erau dealurile si momentele cand ma dureau picioarele 🤭 Atunci o mai luam la pas dar doar pe distante scurte. Pe urcarile astea am mai vorbit cu Tihamer si am citit mesajele de la voi. Mi-au facut tare bine. M-a apucat putin panica atunci cand am vazut mesajele de la Vali si Csilla cum ca nu apar in clasament, dar am considerat ca cea mai buna idee e sa nu-mi pese pentru ca oricum nu puteam face nimic si riscam sa ma demotivez.
La checkpointul de la km 173 m-am oprit pentru ca se parea ca aveam o problema. Simteam o intepatura la unul dintre degetele de la piciorul drept si mi-era teama sa nu fie vreo basica sau ceva de genul. Am verifica si culmea e ca nu se vedea nimic. Pentru orice siguranta mi-am infasurat acel deget intr-un leucoplast special de la Urgo. Acelasi lucru l-am facut si cu degetul alaturat. Am plecat mai departe si senzatia a disparut.
La km 183 am ajuns pe un vant puternic din fata. Habar n-am de unde mai aparuse, parca scapasem de el. Aici gasca de volutari era in forma maxima. Au inceput sa strige si sa ne incurajeze de la vreo 100 m cel putin. Carmen a reusit de data asta sa ne astepte in masina si sa iasa doar cand am ajuns in dreptul masinii. Aici tin minte ca am mancat o gramada de cascaval cu masline negre. Am mancat ca spartul. Mi-am pus singur apa in flaskul pe care-l aveam la mine, Attila avea altele de facut si aranjat. Una dintre doamne s-a oferit sa ma ajute imediat si mi-a spus ca ii place sa serveasca barbati asa aratosi ca mine 😂 Aveau tot felul de texte de incurajare si de a te face sa te simti bine.
Am plecat de acolo cu voie buna, mai ales ca o luasem pe o straduta mai dosita si ferita de vant. Dupa 500 m am observat ca senzorul Stryd se descarcase (senzor care imi masoare puterea dezvoltata - l-am folosit foarte mult pe urcari si in mod special in prima jumatate a traseului). Problema era ca ceasul intrase in modul de cautare si stiam ca o sa-i consume bateria mult mai repede decat in mod normal. Patisem asta la alergarea de 100 km din IOR de acum doua luni. Am sunat-o pe Carmen si i-am spus sa vina dupa noi. I-am dat senzorul sa-l puna la incarcat si am stabilit sa mi-l dea la urmatorul punct de alimentare.
Mai departe parca imi mai revenisem. Scapasem de vant si incepea sa fie tot mai cald, cu iz de canicula. trancaneam din nou cu Attila, chiar l-am intrebat la un moment dat daca nu vorbesc prea mult. A doua oara in acest concurs 🤪M-am bucurat ca am putut sa povestim din nou. MI-e un prieten tare drag, din copilarie, cred ca de pe la 7 sau 8 ani. Ne vedem cam o data pe an, in ultimii trei ani la Ultrabalaton.
Reuseam sa mentin ritmul de 7-7:30 min/km in continuare. Geluri luam la fiecare 30 minute. Lichide am baut doar apa si cola. Mai alternam cu mers atunci cand aveam o urcare sau cand simteam ca ma dor picioarele mai tare, dar n-am mers prea mult niciodata.
La km 189 mi-am recuperat senzorul Stryd incarcat 😁 Aici am descoperit niste clatite ambalate - pancakes, absolut delicioase. Cred ca am mancat vreo patru, ca am si plecat cu doua in alergare mai departe. Caldura era tot mai mare si soarele tot mai puternic. La urmatorul punct, km 192, cand mai aveam 19 km pana la final, am hotarat sa iau o pauza de masaj. Timp aveam berechet. A fost o alegere foarte inspirata pentru ca dupa aceea am avut din nou o revenire pentru cel putin inca vreo 10 km cu dureri mai suportabile la picioare. Practic de aici am reusit sa cam alerg pana la final.
Imi pusesem muzica in casti si ma concentram sa tin un ritm. Cand nu mai puteam de caldura foloseam apa din flask sa ma stropesc. Cand terminam apa, Attila era mereu cu urmatorul pregatit. Am baut foarte multa apa pe ultima parte, dar a fost si foarte cald.
Ultimul punct de alimentare a fost la km 203.Aici am facut si o poza cu ceasul, care mie imi arata doar 200.8 km. Am mancat cascaval si masilen pentru ultima data si-am tulit-o catre finish. Iar caldura, iar un deal si-o vale pe pista de biciclete, pana la intrare in Balatonfüred de unde mai aveam 3 km. Aici am facut o ultima pauza, ca sa-mi schimb tricoul si sa ma aranjez nitel 🤭
De aici aveam sa alergam pe o promenada plina de turisti si localnici care faceau atmosfera si ne incurajau in mare fel. Attila imi tot spunea ca i se face pielea de gaina, ca nu a mai vazut asa ceva. De mine ce sa va mai zic. Ochii imi erau intr-una umezi si cu greu ma abtineam sa nu ma pufneasca plansul. Stiam ca mai am 2 km pana la finish si m-au palit rau de tot emotiile. Cred ca inainte cu 1 km am tras o boceala mai camuflata asa, cat sa ma descarc, noroc cu ochelarii de soare 🤪
Inainte cu 200 m de finish a mai fost un checkpoint unde mi-au scanat chip-ul, ca sa stie cei de la finish cine vine si sa-mi pregateasca acea panglica personalizata cu numele meu si sa poate anunta numele meu ca si finisher. Iar cand am ajuns pe acel covor albastru si am trecut linia de finish, am simtit cum mi s-a ridicat de pe umeri o greutate colosala. A fost visul meu sa termin aceasta cursa, acest mosntru de 211 km…
Timpul total a fost de 30 ore si 15 minute (30:15:37) din care am alergat 24:44:41 si am avut pauze in total de 5:01:06. Viteza medie este de 8:39 min/km, dar include si pauzele de 5 ore. Viteza medie de deplasare a fost de 7:07 min/km. Pe langa faptul ca am reusit sa termin in timpul regulamentar (de 31 ore), sunt foarte fericit ca am reusit sa alerg in mare parte a timpului si chiar pana la capat, iar asta dovedeste ca pregatirea a fost facuta corect si eficient, am nimerit nutritia, chiar daca se putea si mai bine. Nu am avut crampe si nu am facut nicio batatura sau basica. Rezultatul oficial inca nu-l am. Le-am trimis un mail organizatorilor si astept sa se rezolve problema.
Vreau sa-i multumesc echipei mele fantastice de suport. Lui Attila care de trei ani ma tot insoteste la Ultrabalaton, iar anul acesta s-a tinut ca scaiul de mine si nu m-a lasat niciodata singur ca s-o iau pe aratura, nici macar sa se odihneasca, timp de 30 de ore. Lui Carmen care timp de 30 de ore m-a sustinut intr-una si a fost mereu acolo unde trebuia, pregatind orice a fost nevoie si in orice situatie. Pentru cele 5 luni in care m-a sustinut in pregatirea pentru aceasta cursa.
Mai vreau sa le multumesc tuturor alergatorilor de la Sfantu Gheroghe si Fitness Tribe, care m-au incurajat de nenumarate ori pe tot traseul. Prietenilor de pe grupul de suport de pe Whatsapp. Pritenilor de la Seven Sport Club. Voua, tuturor celor care mi-ati trimis mesaje si incurajari pe Facebook, va multumesc.
Vreau sa-i multumesc si lui Bogdan, care a fost alaturi de mine cu sfaturi pe toate planurile, inca de la prima alergare, acum noua ani si ceva. Lui Miky, pentru ca m-a suportat si sutinut timp de sapte ani cu toate aceste nebunii ale mele. Lui Ica si Mamuci, care sunt sustinatoarele mele cele mai inversunate.
Si nu in ultimul rand, vreau sa-i multumesc lui Paul, prietenul de o viata si cu care am pornit pe acest drum acum 10 ani. Cel care a fost alaturi de mine indiferent de situatie si fara care nu as fi ajuns azi pana aici.