Atingerea obiectivului, cel de a ajunge la 74 de kg, a fost urmat, bine-nteles, de o petrecere combinata cu dezmat culinar. Imi aduc aminte si acum, am stat cu Paul in acea noapte pana spre dimineata cautand solutii pentru ocuparea timpului castigat, pentru ca ne schimbasem complet stilul de viata. Deoarece petrecerile nu mai reprezentau o prioritatea atat de mare, cel putin nu ca intainte, trebuia sa ne consumam energia si timpul intr-un alt mod.

Am ajuns cumva la concluzia ca trebuie sa ne apucam de un sport, pentru a ne si mentine la aceeasi greutate. Am dezbatut ore in sir, cautand un sport care sa fie pe placul amandurora si care sa si respecte conditiile mele de om ultra comod. Sa fie la indemana, sa nu fie necesar sa te deplasezi prea mult pentru a il putea practica. Am luat toate sporturile la rand iar castigatorul a fost alergarea.

Cum orice plan are nevoie si de un tel, un target, o provocare ca sa te stimuleze si motiveze, ne-am propus sa alergam o distanta anume. Aici dezbaterea a fost mai lunga. Consideram ca orice muritor de rand poate alerga un maraton (bazandu-ne pe ce vazusem pe la tv), ceea ce nu e prea departe de adevar, am stabilit sa alergam 100 de km. Cautand pe net am gasit o competitie care avea loc la inceput de iunie, anul urmator, in Fundul Moldovei. Competitia se numea Ultrabug si avea loc pe durata a 3 zile.  In fiecare zi se aleargau diferite distante, respectiv 42 km, 50 km si 8 km. Traseul montan cu o diferenta cumulata de nivel de aproximativ 3600 m. Pe langa distanta, nici macar nu realizam ca e un ultramarton montan si ce poate sa insemne 3600 m diferenta de nivel. Am batut palma si asta a fost.

Planul l-am facut pe la sfarsitul lui octombrie 2014. De alergat m-am apucat pe 11 ianurie 2015. A fost o zi memorabila. Nu stiam cat o sa alerg. Imi luasem de la Decathlon niste pantaloni lungi si mulati, o bluza cu maneca lunga, un buff sa mi-l pun pe gura (sa nu carecumva sa fac penumonie!?) si parca niste sosete. Investisem undeva la 100 de lei neavand curajul sa cheltuiesc mai mult nestiind cat o sa ma tina. Ca si pantofi de alergare am folosit niste Nike Airmax pe care-i aveam si care s-au dovedit a nu avea nicio treaba cu alergarea. Peste toate astea am luat si un hanorac gros, niste pantaloni de polar si, pentru ca aveam probleme cu rinichii, mi-am infasurat un fular in jurul taliei, ca sa-i protejez. E clar ca n-aveam nicio idee despre ce inseamna echipement de alergare. Fularul ala l-am purtat vreo doua saptamani pana m-am prins ca mai mult rau imi face decat bine. La fel si cu buff-ul care “ma apara” de penumonie si care s-a dovedit complet inutil, impiedicandu-ma sa respir. Era unul mai gros, un fel de polar. A incercat Paul ca-mi explice ca sunt tampenii, dar “stiam” eu mai bine. 

Dupa primul kilometru am realizat ca “se terminase” aerul din parc. Am lasat-o mai moale si cumva am reusit totusi sa alerg vreo 5 km. Ajuns acasa l-am sunat pe Bogdan sa-l intreb ce ma fac. Imi imaginasem ca va fi ceva mai simplu, eu, care n-aveam nicio treaba cu mersul pe jos, ce sa mai vorbim despre alergat. Bogdan era un prieten care umbla pe munte, facuse nu stiu ce varfuri, alerga maratoane montane, facuse un Ironman si avea experienta. M-a sfatuit sa nu-mi mai bat capul cu distanta si viteza, ca sa invat sa respir si ca asta era cel mai important aspect in acel moment. Restul aveau sa vina dupa aceea. Mi-a explicat el mai multe, dar aveam sa le inteleg mult mai tarziu.

Am gasit o aplicatie, Nike+ Running, care avea si planuri de antrenament pentru diverse distante. Mi-am setat un plan de antrenament pentru semimaraton si am inceput sa-l respect. Programul era unul banal si-mi spunea doar ce distante si in ce zile sa alerg, dar era suficient si destul de motivant.

Ajungand la concluzia ca lucrurile sunt mult mai complicate decat ne-am imaginat, am stabilit sa ne inscriem la diverse alte competitii (mult mai scurte) pana la evenimentul din iunie. Astfel, ne-am inscris la un semimaraton in martie, la Alba Iulia.

Am urmat acel plan de antrenament si lucrurile au mers destul de bine. Paul se inscrisese in programul lui Andrei Rosu, de unde am primit multe informatii, foarte utile, referitoare la alergare, nutritie si altele. 

Dupa vreo doua saptamani am avut niste probleme la genunchi, dar au trecut dupa o saptamana. Mihai, care-mi facea masaj sapatamanal in acea perioada, a avut grija de ei. Revenind la programul normal de antrenament, ajunsesem sa alerg si distante de 15 km. Eram super incantat de ceea ce faceam. Alergarea devenise parte din viata mea si imi placea la nebunie. Ma face sa ma simt bine, sa ma relaxez, sa-mi curat mintea, sa scap de stres si multe altele. Postam intr-una pe Facebook cat am alergat, mi-am terorizat prietenii cu asta. Totusi, nu m-a injurat nimeni si toti se mirau (unii chiar si in ziua de azi) cum de am ajuns  sa alerg, de la un puturos care nu mergea 500 m pe jos, ca sa nu mai vorbesc de distantele de 5, 10, 15 km.

Intre timp, i-am descoperit pe cei de la Sportguru, un magazin cu echipament sportiv, cu angajati care te puteau ajuta cu tot felul de informatii referitoare la echipentul de care ai nevoie, adaptate si in functie de bugetul de care dispui. Am fost mereu multumit de ei si ca atare si azi imi cumpar cam tot ce tine de echipamentul de alergare de la ei. Aveam nevoie de o pereche de pantofi de alergare si pentru ca bugetul meu nu era foarte generos si nu-mi permiteam sa-mi cumpar doua perechi, de trail si de sosea, am ales o varianta mai de trail care mergeam la o adica si pe sosea.

Semimaratonul este un concurs de alergare pe o distanta de 21.1 km. Alergand la antrenament distante de pana la 15 km, nici nu m-am gandit ca mi-ar putea pune probleme. Dar n-a fost asa. Concursul de la Alba Iulia era unul de trail, cu alte cuvinte pe coclauri si avea o diferenta de nivel de aproximativ 700 m. Nu stiam noi ce-i aia si nici nu ne-a pasat.

A venit ziua de 13 martie si am plecat la Alba Iulia, concursul urmand sa aiba loc a doua zi. Ridicarea kitului de participare, sedinta tehnica, ne-au dat o senzatie de mandrie si emotie in acelasi timp. La sedinta tehnica am auzit tot felul de informatii referitoare la traseu si puncte de alimentare, la portiuni ale traseului care sunt mai dificile, portiuni rapide pe coborari. Vorbea Radu Milea niste “avioane” pentru noi de ne intrebam ce naiba cautam acolo.

In noaptea aceea am adormit cu greu. Ma gandeam la ce avea sa urmeze, cum o sa fie, daca o sa reusesc, daca… 

Dimineata ne-am prezentat la start. Multa lume, muzica, in difuzoare se mai auzeau diverse informatii referitoare la startul concursului, ce mai, ca la un concurs de alergare. Nu mai vazusem in viata mea asa ceva, deci m-am simtit erou. Lucrurle alea “se intamplau” pentru mine.

Un aspect interesant este faptul ca a fost prima si ultima data cand am ales sa-mi iau pantaloni scurti peste colanti. Aveam asa o jena ca mi se vede “gugustiucul” si ii mai vazusem si pe altii ca aleg varianta asta. Spun ultima oara pentru ca mai mult ma incurcau, iar apoi cand am vazut pozele mi s-a parut ca aratam penibil. Cumva ca un bufon de pe vremuri. Am aflat mai tarziu ca exista pantaloni scurti special conceputi pentru o astfel de combinatie, dar mi-a trecut si nu mi-am mai batut capul vreodata cu asta. Nu stiu de ce altii poarta. Nu cred ca e vorba de rusine, mai degraba cred ca poate fi considerat mai putin decent. E o presupunere, chiar nu conteaza.

A urmat numaratoarea inversa si startul care a fost marcat de o salva de tun. Absolut belea! La start, ne-am pozitionat mai la coada grupului de alergatori. Nu speram la vreo pozitie pe podium, nu? Am pornit incet, ca batranii, admirand cetatea si stand la taclale. Dupa vreo 2 km am iesit din oras si a inceput urcarea pe un drum de pamant. Aici am inceput sa ne dam seama cum stau lucrurile cu trailul si diferentele de nivel. Ce sa zic, a fost greu al dracului. Pana pe la km 13 se urca aproape intr-una, cu o scurta portiune mai plata sau cu o oarecare forma de coborare. Apoi a urmat o urcare foarte grea, cel putin pentru mine. Paul mai umblase pe munte, eu doar cu telecabina. 

Punctul culminant al traseului era varful Mamut. Imi aduc aminte si acum cat de praf eram cand am ajuns acolo. Fusese oricum o taraiala pe ultima parte, pana in varf, ultimii zeci metri fiind foarte abrupti. A facut Paul un selfie, aveam o fata… Apoi a urmat o coborare despre care tin minte ca zicea Radu ca sa “dam drumul picioarelor”, sau ceva de genul. Care picioare? Nici nu le mai simteam. Dupa o vreme, intradevar, am reusit cat de cat asta. Dar traseul era prin padure, poteci sau drumuri forestiere cu noroi, ce mai, eram prea cacati pe noi ca sa “dam drumul picioarelor”. Oricum, pe coborare era mai greu decat pe urcare. Neavand deloc experienta am fost foarte socat de asta. Franatul punea presiune asupra genunchilor si a muschilor de deasupra lor si oboseam foarte repede. Ajungeam sa ma opresc pe coborare sa ma odihnesc. La un momendat am iesit din padure si am vazut Alba Iulia in zare. La intrarea in oras am avut o mare surpiza. In fata noastra, la vreo 20-30 m, un… nene batran, cu barba mare alba care alerga. Ne-am zis ca “pe asta” ar fi cazul sa-l depasim si cumva am reusit. 

Am aflat ulterior ca “nenea ala batran cu barba alba” se numea Mosion Gheorghe, avea peste 70 de ani si se apucase de alergat pe la varsta de 50 de ani pentru ca fusese diagnosticat cu TBC. Cineva il sfatuise sa alergare pentru ca l-ar putea ajuta si uite asa s-a apucat de alergat. Si nu s-a mai oprit. Era un om simplu, cioban de meserie, dar care participa la mai toate simimaratoanele din tara. Pentru ca ma prinsese patima alergarii, in urmatorea perioada am participal la multe competitii si am avut ocazia sa-l vad si sa-l felicit de mai multe ori pentru ceea ce facea la anii lui. 

Ultima parte a traseului era in jurul cetatii Alba Iulia si devenise din ce in ce mai greu. Ramasesem in urma lui Paul si ma chinuiam sa alerg, tarandu-mi efectiv corpul cu ultimele puteri. Am o fotografie chiar inainte de intrarea inapoi in cetate de unde mai erau vreo 2-300 m. Mi-o facuse Radu Cristi, un fotograf despre care aveam sa aflu ca venea pe la mai toate competiile de alergare. Omul facea poze si ni le punea gratuit la dispozitie pe Facebook. Pentru asta era apreciat si nu prea. Am o gramada de poze facute de el de-a lungul anilor, lucru pentru care nu pot decat sa-i multumesc. 

Inainte cu vreo 100 m ma astepta Paul. Am trecut impreuna linia de sosire. Eram extrem de epuizat si de fericit. Am primit o medalie, de participare evident, lucru care mi-a starnit o emotie de nedescris. Pentru ca nu mai participasem si nu mai vazusem o competitie de alergare, nu ma asteptam. Oricum, am facut cateva poze si ne-am dus la masina. La un moment dat, cineva din gasca cu care eram, mi-a pus pe telefon melodia “We are the champions”, a trupei Queen. In acel moment am izbucnit in lacrimi. Emotia era prea puternica si nu m-am putut abtine. Eram nespus de fericit, mi se parea incredibil ceea ce realizasem. Sa alerg 21 de km in conditiile in care toata viata am fost un puturos, certat cu mersul pe jos, era de necrezut. A doua zi  am avut cea mai crunta febra musculara din viata mea. Abia ma puteam misca, dar cu ii pasa. Alergasem un semimaraton, adica 21 km! Primisem chiar si medalie.

Emotiile de la finish si lacrimatul m-au tinut multa vreme, cred ca vreo 2-3 ani. Asta cam la fiecare competitiie. Nu era cu izbucnit in plans si tavalit pe jos, dar mi se umezeau ochii de fiecare data cand treceam linia de sosire. Iubesc alergarea si traiesc intens fiecare cursa. De multe ori chiar si antrenamentele. Ma bucur cand imi ies, cand scot un timp mai bun, cand reusesc sa termin ceea ce-mi propun. Sunt intr-o competitie continua cu mine. Imi doresc sa-mi imbunatatesc timpii de la an la an si ma bucur nespus cand imi iese. Cand nu-mi iese ma bucur de cursa, de alergare, de atmosfera, de locurile pe care le vad, de oamenii si volutarii de pe margine, de tot. Stiu ca la varsta asta nu se mai pune probema de a castiga. Sau cel putin nu o competitie importanta cu un numar mare de concurenti, dar asta nu ma impiedica sa ma antrenez in continuare si sa concurez impotriva mea. Satisfactia este maxima de fiecare data cand reusesc sa trec de un prag. Iar urmatorul prag avea sa fie maratonul. Mai exact, 42.2 km.