Verific din nou temperatura de afară. 1 grad! Bai, ce naiba... Cum pot să am atâta ghinion? Și în decembrie am prins frig. A luat-o vremea razna. Din curiozitate, verific și temperaturile din țară: București -12, Sfântu Gheorghe -16. Îmi trece orice supărare. 1 grad e vis! 

E deja 6:30. Totuși, o mai lungesc puțin. Verific rucsacul, pregătesc izotonicul pentru cele două momente de realimentare, aranjez gelurile astfel încât să le am la îndemână la fiecare oprire. Beau o cafea, scriu câteva mesaje (de adio, evident), apoi îmi fac curaj și ies.

E rece, dar cerul e senin. Nu mă pot îmbrăca pentru 1 grad, pentru că mai târziu o să mă topesc. Traseul e special. Voi alerga pe tot felul de drumuri uitate de lume până în Noci, o localitate mică la est de Alberobello, apoi întoarcere printr-o altă zonă, ceva mai populată. Continuarea duce până în Locorotondo, în jur de 25 km, iar la final, încă 25 km prin împrejurimile Alberobello. Traseul e presărat cu ferme și livezi de măslini și migdali, flancate de acele ziduri de piatră care m-au fermecat de când am fost aici prima dată, în 2008.

Știu din experiență că o să dau și de drumuri neasfaltate, dar îmi asum. Alerg cu Hoka Bondi 9, un model pe care nu l-am mai folosit până acum. În ultimii 3-4 ani am alergat distanțe lungi numai cu Bondi X, un model asemănător, dar cu placă de carbon. Pe aceștia i-am primit acum câteva zile, dar programul încărcat nu mi-a permis să fac nicio alergare de test. I-am purtat cât am putut la mers pe jos o zi înainte, iar mai departe... rămâne de văzut.

Mă uit la cer, mă uit la ceas, îmi pornesc Final Countdown în căști și apăs butonul Start pe ceas. Harta e încărcată și îmi arată traseul. Sunt în pantaloni scurți, tricou cu mânecă scurtă și o geacă Mammut, pe care o folosesc iarna. Rucsacul e ușor: două flaskuri, haine de rezervă, geluri pentru șase ore, un GoPro, două baterii de rezervă, o dronă și trei baterii pentru ea. Deși pare mult, chiar nu e. Drona o țin în brâul de alergare Compressport, la spate, unde încape perfect și de unde o pot scoate oricând am nevoie. E mică și are funcționalitate Follow Me, numai bună pentru ce vreau să filmez.

După 500 de metri, ceasul îmi zice s-o iau la stânga... direct pe o urcare strașnică. De vis. Nealergat de o săptămână și cu antrenamente făcute din părți în ultimele două săptămâni, simt cum picioarele încep să-mi ia foc. Mai ales gambele. Misto, îmi zic, de ce să fie simplu, când poate să fie greu?! Traseul e foarte fain de la început — numa' un deal și-o vale — “una-ntru-una tot mereu”. După trei kilometri mă opresc și fac stretching. Simt că picioarele îmi iau foc și nu vreau să risc vreo accidentare. O iau cât pot de încet, iar după încă vreo doi-trei kilometri, picioarele înțeleg că nu e după cum vor ele. Avem mult de alergat și multe de văzut azi.

În prima oră mă bucur de o priveliște de iarnă, cu brumă peste tot, văile învăluite în ceața care se ridică, iar soarele care-și face loc prin ea lasă dâre de lumină, de parcă ar fi ceva divin. Mă bucur de toate aceste priveliști și simt cum sufletul mi se umple de bucurie. Mă felicit că am ales să fac alergarea asta. Am mai alergat prin Puglia, dar în Bari și pe malul Mării Adriatice, până în Polignano a Mare și Monopoli. Niciodată aici, deși am fost de câteva ori, dar doar ca turist.

Vremea începe să se încălzească, iar drumul mă duce prin locuri tot mai sălbatice. La un moment dat, asfaltul se termină, dar e în regulă — pământ bătătorit, puțină brumă, dar fără noroi. Pantofii au aderență bună, deși am avut emoții din punctul ăsta de vedere.

Deodată, aud lătrat de câini. Belea. Mă apropii de o fermă și îi văd: doi dulăi mari și supărați. E prima dată când întâlnesc așa ceva în Italia. Deși sunt departe, aleargă într-o direcție care pare că se va intersecta cu a mea, lucru care se și întâmplă. O iau la pas, ei mă latră, eu le vorbesc de-ale mele, ei de-ale lor. Sunt o rasă ciudată, mai mari, dar nu am mai văzut una asemănătoare. M-au însoțit la distanță vreo 100 de metri, apoi m-au lăsat în pace.

Alerg din nou și îmi zic: Na, asta e, mi-a trebuit mijlocul pustietății, asta am primit. Ferma aia nici măcar nu avea o poartă, doar ziduri de piatră, pauză, și iar ziduri de piatră.

Kilometrul 15. Vremea e perfectă. Îmi deschei geaca și mă gândesc să renunț la ea, dar câte o adiere de vânt mă face să mă răzgândesc. Cald la soare, dar vântul e rece al dracu’. Dau de o altă fermă și scot drona să mă filmez din spate. Sunetul strident al dronei face ca vacile să ridice capul și să se uite curioase după mine. Le salut — evident, în italiană — și îmi văd de drum. Cum ascultam muzică, n-am auzit nimic și, deodată, mă trezesc cu doi câini în spatele meu: unul mic și un labrador. Ne speriem toți trei și începe hărmălaia. Probabil veniseră din curiozitate, că nu am auzit niciun lătrat.

Reușesc să mă stăpânesc și le vorbesc autoritar, așa cum văzusem la Bogdan. Amândoi bagă coada între picioare și o iau înapoi spășiți. 😂 Plec mai departe, cu o mândrie de parcă m-aș fi luptat cu o armată întreagă de vikingi.

Revin pe drumuri mai normale, asfaltate sau proaspăt asfaltate. Traseul este fascinant. Multă verdeață, ziduri de piatră, cerul albastru, flori galbene și portocalii. Miros de primăvară, ciripit de păsărele și liniștea specifică zonei rurale. 

Pentru ca nu am putut respecta planul de antrenament de dinaintea unei alergări de 100 km, așa cum o fac de obicei, respect nutriția ca niciodată: gel la fiecare 30 de minute, pastile de sare la fiecare oră. N-am băut prea multă apă până pe la kilometrul 10-12, apoi am început să o fac tot mai des.

Intru în Noci și încerc să-mi amintesc unde am văzut (pe hartă) niște cafenele, evident pentru realimentare. Intru în partea veche a orășelului și dau de o cișmea, unde un Giuseppe de vreo 80 de ani umple niște bidoane. O iau la pas, beau tot ce mai aveam în flaskuri, pun pastilele de izotonic și mă pregătesc să le umplu. Giuseppe îmi spune că mai durează și se dă la o parte ca să-mi fac treaba. Îi mulțumesc, iau apa și plec mai departe.

Orașul e mic și cochet. Trec prin cetate, pe străduțe înguste, alerg, casc gura, filmez și mă pierd. Fac un popas scurt să schimb bateria GoPro-ului. Crezusem că nu-l voi folosi prea mult, mai ales că mă filmam și cu drona, dar frumusețea traseului și a locurilor prin care treceam m-a făcut să consum patru baterii de GoPro și șase de dronă. 😋

Plec mai departe. Ceasul o cam ia razna pe străduțele înguste, așa că îl ignor și o iau la feeling. Mă bucur de fiecare piațetă și clădirile vechi, apoi ies într-un final din cetate și mă îndrept spre ieșirea din oraș.

Continui pe un drum principal, dar puțin circulat. Câmpii verzi cu flori galbene, livezi de măslini și migdali, trulli peste tot — acele case rotunde cu vârful țuguiat — și ciripit de păsărele. Toate astea fac ca să ajung la kilometrul 30 fără să resimt prea mare efort.

Ma sună Carmen, stăm la o bârfă, îi fac și un live pe WhatsApp. Mai dau de o urcare și mai trec câțiva kilometri. După discuția cu ea, fac o mare greșeală: răspund cuiva la telefon, iar conversația îmi strică tot feng shui-ul. De pe la kilometrul 38, devin un pachet de nervi și îmi ia mult timp să mă liniștesc. Nu reușeam deloc să-mi scot dracii din cap.

Și, ca tacâmul să fie complet, începe să crească și temperatura. Simțeam că geaca e prea mult. O deschisesem complet și o lăsasem lejer, dar vântul rece, care îmi pătrundea până la oase, era o problemă, mai ales că eram deja transpirat.

La kilometrul 44, o altă urcare îmi dă lovitura de grație. Apa nu-mi fusese de ajuns pe porțiunea asta. A fost momentul în care mi-am băgat și mi-am scos, realizând că risc să-mi stric o alergare care până atunci fusese de vis, doar din cauza unui telefon... De obicei, am grijă să nu rămân fără apă, dar chiar și așa, asta nu asigură hidratarea necesară, ci doar mă păcălește, psihologic vorbind, că mai pot lua o gură de lichid.

La kilometrul 46, în capătul urcării care părea fără sfârșit, ajung într-o localitate mică, unde nici nu visam să găsesc un magazin deschis. Când văd că e deschis, sunt atât de fericit că-mi vine s-o iau în brațe pe vânzătoare. 😂

Urmează un festin: Haribo, Kinder Maxi Chocolate, bomboane Snickers, Bounty, Twix, Cola și o tonă de apă! Noroc că respectasem planul de nutriție — chiar dacă gelurile luate cu prea puțină apă nu erau tocmai delicioase. Asta mi-a salvat alergarea.

În următorii 2-3 kilometri, îmi revin complet. Picioarele se ușurează, iar eu ajung într-o formă excelentă la kilometrul 51, la cazare. Îmi schimb bluza și geaca cu o altă bluză cu mânecă scurtă și o foiță de vânt. Visam să pot renunța la ea, dar vântul ăla rece mă făcea să mă îndoiesc. Fac refill cu geluri și izotonic, pun hainele la uscat pentru că știam că pe seară voi avea nevoie din nou de geaca de iarnă. Pun trei baterii de dronă și două de GoPro la încărcat. La baie n-am avut nevoie, decât după ce am ieșit din Alberobello. 😂

Am mai stat puțin pe la cazare — sincer, nici nu știu ce-am făcut, dar s-au dus vreo 25 de minute. Apoi o iau din nou la drum. Următoarea tura e de 27 km. Soare, vreme faină, dar vântul rece tot nu-mi dă pace. Mă tot gândeam cum ar fi fără foița aia. La un moment dat, pe o porțiune pe unde alergasem și de Crăciun cu Carmen, simt că pielea de pe brațe e cam udă sub foiță. Mă opresc, o dau jos și-mi zic: Ce poate să se întâmple? În cel mai rău caz, o iau înapoi pe mine. Ei bine, n-am mai luat-o, pentru că mi-a fost tare bine așa.

Continui sa alerg și-mi amintesc ca testam niste pantofi de alergare. 🤭 După atâția kilometri, m-aș fi așteptat să apară mici puncte de presiune, dar nimic. Confortul rămâne constant, ceea ce mă face să uit de ei și să mă concentrez doar pe alergare.

În următoarea oră, întâlnesc puțini oameni, pentru că traseul mă duce printre livezi de măslini și ferme. Dar peisajul — zidurile de piatră, trulli, măslinii, păsările care cântă și mirosul florilor care aduc a primăvară — face totul să pară de vis.

Traseul pe care alerg se intersectează pe final, în apropiere de Locorotondo, cu cel pe care alergasem și de Crăciun. Încep să recunosc locuri. Pe toată porțiunea asta am grijă să păstrez un flask cu izotonic pentru doua parte. N-am mai luat pastile efervescente cu mine, pentru că știam că la jumătatea turei de 25 km voi ajunge în acea localitate și o să mă dreg cu o Cola.

Pe lângă geluri, mă mai înfrupt și din punga cu Haribo și bomboanele Snickers mini. Cele cu sare mi se par demențiale. Intru în Locorotondo și aștept cu nerăbdare să ajung la cafeneaua unde, în decembrie, am făcut un popas memorabil.

Din păcate, cafeneaua e închisă. Nu-i bai, găsesc eu alta. După încă vreo două sute de metri, văd o altă cafenea — „Tò - Aperitivi e affini” — cu oameni la terasă care mănâncă, beau un pahar de vin, trăncănesc și râd zgomotos. O iau la pas, încercând să mă aranjez puțin. La mânecă scurtă, pantaloni scurți și cu o foiță verde legată în jurul brâului — de parcă aș purta o fustă improvizată — atrag priviri curioase de la cei aflați la mese. Îmi scot căștile din urechi, lăsând liniștea localului să înlocuiască ritmul muzicii pe care o ascultam în timpul alergării. Aerul e cald, dar suportabil. O aromă de paste proaspete plutește în aer, amestecându-se cu sunetul ușor al tigăii în care un bărbat amestecă o porție aburindă.

O chelneriță trece grăbită pe lângă mine, ridicând ușor vocea peste sunetul tigăii:

Chelnerița: Antonio, două porții de orecchiette la masă patru!

(Bărbatul dă din cap, fără să-și oprească mișcarea sigură a încheieturii, făcând pastele să zboare scurt în aer înainte să cadă la loc în sosul care sfârâie ușor. Mă apropii de tejghea.)

Eu: Ciao! Aș dori două sticle de apă plată și o Cola. Apa la temperatura camerei, vă rog, nu din frigider.

Antonio: (aruncă o privire rapidă spre mine, apoi zâmbește ușor) Eee, un maratonist? Sau poate mai mult de atât?

Eu: Ceva mai mult. Am plecat din Alberobello, am trecut prin Noci, acum dau o tură prin cetate și o iau înapoi.

Antonio: (dă din cap admirativ, fără să-și oprească mișcarea în tigaie) Impresionant! Să știi că și cicliștii care trec pe aici cer Cola. Dar tu... de ce alergi atât? Ai pierdut vreun pariu?!

Eu: (zâmbind) Nu, doar că... uneori trebuie să vezi cât de departe poți ajunge. Plus că alergarea prin Puglia nu-i tocmai o pedeapsă. 

Antonio: Dar tot nu înțeleg... Ești turist sau alergi de obicei pe aici?

Eu: Și una, și alta. Sunt din România. Încerc să vin în fiecare februarie să alerg 100 de kilometri prin Italia. Nu-i un concurs, doar eu și cu mine. Puglia... are un farmec care te face să vrei să revii.

Antonio: (dă din cap și zâmbește ușor) Interesant! Nu prea vedem alergători de anduranță pe aici, mai ales așa, de plăcere. Dar trebuie să recunosc... dacă e să te pierzi undeva, dealurile și satele albe din Puglia nu sunt deloc un loc rău.

(Antonio face un semn discret unei chelnerițe care asculta dialogul nostru. Fără să spună nimic, ea dispare spre partea din spate a localului. În timp ce amestecă pastele, mă privește din nou cu interes.)

Antonio: Când eram mic, tata spunea că apa din beci vindecă tot. Poate și oboseala provocată de ultramaraton. Dar, știi cum e, pe vremea lui nu existau energizante sau alte minuni. Doar apă și multă voință.

(Chelnerița revine cu două sticle de apă și o Cola. Beau cu sete din sticla de Cola, apoi mă apuc să torn apa în flaskuri. Privirile curioase ale celor de la mese mă fac să zâmbesc stânjenit. Probabil că foița verde legată în jurul brâului mă face să par și mai ieșit din peisaj. În timp ce torn apa, nu pot să nu observ cum Antonio ridică tigaia și, cu un gest sigur, face pastele să danseze scurt în aer, înainte de a le lăsa să alunece înapoi în sosul care sfârâie ușor.)

Antonio: Paste orecchiette cu sos de roșii și busuioc. Rețeta mamei mele. Mirosul ți-a făcut cu ochiul, nu-i așa?

Eu: Sincer? Da. Mirosul, spectacolul... Dar dacă mă așez, cine știe dacă mai plec. Poate după ce termin...

Antonio: (zâmbind) Te aștept cu o porție dublă și un pahar de vin roșu. După atâția kilometri, meriți să sărbătorești ca un adevărat italian!

Eu: Bine, așa rămâne! Mulțumesc pentru apă și vorbele bune!

Antonio: Forza, campione! Avanti, avanti!

(Cu un zâmbet pe buze și proviziile pregătite, ies din cafenea. Pașii mei reiau ritmul alergării, cu gândul la orecchiette și vinul promis la finish.)

Din Locorotondo am plecat în pas de haihui. După întâlnirea cu Antonio, m-am dus în parcul de lângă cetate — locul acela superb cu un view impresionant. Am făcut niște poze și-am plecat mai departe.

După o tură exterioară, am ajuns pe un drum pe care nu mai coborâsem niciodată, ce duce spre partea de sud a localității. Zona asta oferă o priveliște completă asupra Locorotondo. Coborârea a fost... interesantă. Din cauza treptelor, pasul alergat s-a transformat într-o topăială în care, nu știu cum, am început să-mi mișc și mâinile ca niște aripi. Nu știu dacă m-a văzut cineva, dar eu sigur m-am distrat. 😁

Am mai încurcat potecile, dar până la urmă am nimerit direcția bună și, după o tură pe un drum de pământ și iarbă, am ajuns pe faimosul drum numit chiar Strada Panoramica.

Am făcut poze, normal — era kilometrul 65. Mai aveam ceva mai puțin de-un maraton. Am plecat mai departe, cu picioarele care alergau parcă singure. Eram în lumea mea, cu gândurile și visele mele, admirând peisajul. Nu știu de ce, dar zidurile de piatră mă fascinează. Au ceva special — poate pentru că știu câtă muncă e în spatele lor. Se zice că au fost construite din pietrele scoase din pământ atunci când oamenii pregăteau terenurile pentru agricultură. În loc să le arunce, le-au folosit ca să delimiteze proprietățile și să protejeze culturile de vânt. E incredibil cum niște ziduri construite cu sute de ani în urmă sunt încă în picioare și dau un farmec aparte locului.

Cât despre casele trulli... cred că am văzut într-o zi cât pentru o viață întreagă. Și tot nu m-am săturat de ele. Mai scot drona, Pluto mă ascultă acum și nu avem probleme. Sigur o să iasă niște filmări faine pentru canalul meu de YouTube.

Întâmplările haioase nu lipsesc nici aici. Deși ai zice că drumurile astea sunt pustii și nu trece nici dracu’ pe acolo — mai ales că multe sunt late cât să încapă o singură mașină — nu e chiar așa. De câteva ori m-am trezit cu câte o mașină în spate și, când m-am dat la o parte, l-am văzut pe șofer râzând. Eu îmi cer scuze, iar el îmi face semn cu mâna sau râde de faptul că alerg cu drona după mine, ca un câine. La un moment dat, unul dintre ei chiar mă întreabă:

— Ma che cos’è? Un drone?

— Sì, sì! — îi răspund eu, făcând semn spre drona care zbârnâia deasupra mea.

— Ha un nome? (Are un nume?)

Îmi vine să râd, dar îi răspund serios:

— Pluto.

— Ah, come il cane! (Ah, ca și câinele!)

— Esatto! Ma questo vola! (Exact! Doar că ăsta zboară!)

Omul râde, dă din cap și pleacă mai departe, iar eu mă întorc la alergarea mea. Îmi zic în gând: Na, că acum și Pluto a devenit vedetă prin Puglia.

Kilometrii trec și mă apropii din nou de Alberobello. Planul inițial era să mă aștepte cineva la ieșirea din oraș, ca să nu mai trec pe la cazare, dar evident că n-a ieșit treaba asta. Așa că trec „pe acasă”, fac refill, iau geluri, îmi iau bateriile încărcate pentru GoPro și Pluto, și o tai repede, să mai prind lumină. Chiar râdeam cu Carmen cu o zi inainte, de faptul ca am ajuns sa renunț la prea multă apă, și la tot ce căram cu mine înainte, ca să pot căra device-uri si acumulatori de rezervă. 🤣 Parțial chiar e adevărat, dar până la urmă, e benefic. Pentru că mă organizez mai bine atunci când am posibilitatea și, per total, car mult mai puțin decât o făceam înainte. 

Revenit pe traseu, îmi dau seama ca din păcate, harta cu traseul meu — super încâlcită în Alberobello — nu mă mai ajută deloc, iar ceasul o luase razna. Nu disper. Mă hotărăsc instant să alerg pe traseul făcut cu Carmen în decembrie. Din fericire, memoria mea vizuală e de încredere: dacă trec o dată printr-un loc, mi-l pot aminti ușor și pot repeta traseul fără probleme.

O iau pe drumul stabilit și, evident, mi se face foame. Numai bine! Luasem pentru ultima tură niște taralli — gustări tradiționale din sudul Italiei, asemănătoare cu covrigeii, crocante și aromate, făcute din făină, ulei de măsline și vin alb — și câteva bucăți strașnice de scamorza, o brânză italiană semitare, cu textură elastică și gust delicat, similară cu mozzarella, dar mai consistentă. Alerg și mănânc de parcă aș fi la o masă câmpenească italiană în mișcare. Mergea și un pahar de vin...

Soarele apune spectaculos, colorând cerul într-un roșu intens, pe care îl văd printre crengile măslinilor. Îmi amintesc cum am alergat aici în decembrie, cu Carmen — cum ne-a prins și ploaie, și vânt, dar și soare și căldură. Acum vremea e perfectă, doar că se înserează rapid. În doar trei kilometri, ajung să alerg prin beznă. Nu am vreo problemă cu asta, deși e un întuneric cum n-am mai văzut nici la Balaton. Noroc cu frontala.

Mai văd câțiva ochi de pisică strălucind în noapte, un foc de tabără undeva în depărtare — dar fără oameni la vedere — și tot felul de umbre care prind forme ciudate. Alerg mai departe. La kilometrul 84, încep să mă satur, dar nu de întuneric, ci urcări. Pe porțiunea asta, drumul e numai un deal și-o vale. Mă hotărăsc să mă întorc. Oricum, nu aveam vreun plan cât sa alerg până să mă întorc.

Aveam în cap un traseu combinat, dar totul depindea de intersecția prin care trecusem pe la kilometrul 53, după prima oprire acasă, dacă reușesc să ajung iar la ea. Harta de pe ceas nu mă ajută, bezna nici atât. Alerg și cânt, bucuros că picioarele sunt încă bine și că pantofii se comportă incredibil de bine. Sincer, nici nu prea i-am simțit — iar asta spune totul despre cât de confortabili sunt. Nu știu dacă e doar placebo, dar chiar și acum simt că impactul cu solul e blând și controlat. Genul de detaliu care face diferența pe distanțe lungi.

Alerg prin beznă și mă minunez cât de diferit arată locurile astea ziua față de noapte. Noroc că teama de întuneric am pierdut-o anul trecut, în Malta. Găsesc intersecția cu pricina, o iau pe drumul dorit și, într-un final, ajung exact unde voiam. De fericire, mă apucă iar cântatul. Trag o cântare — deja devenită tradiție — pe melodia „Te plac” de la 3 Sud Est. E kilometrul 87, cânt, dansez și alerg... cam ca un descreierat. Dar nu-i nimeni să mă vadă, așa că n-are cine să mă judece. 😎

Îmi fac calculele și pun la punct ultimul plan: mă întorc „pe centru”, cum zic sibienii, și fac cinci ture dus-întors. Avantajul e că traseul trece chiar pe lângă cazare.

Ajung în civilizație. Oamenii se plimbă, unii se uită ciudat la mine — doar sunt în pantaloni scurți și cu foița verde pentru vânt, iar afară s-a făcut frig. Mi-era rece doar la față și cap, pentru că eram transpirat, dar parcă nu-mi mai venea să mă schimb.

Îmi încep turele, sus-jos, dintr-un capăt în altul al centrului istoric, printre casele trulli și alte clădiri albe și frumoase. Trec pe lângă cafenele și baruri, unde oamenii tocmai ce ies să bea un pahar de vin, un Aperol Spritz sau să ciugulească o măslină... la propriu.

Eu alerg. Și beau izotonic. Și, în loc de măsline, bag geluri. Respect planul până în ultima clipă și sunt fericit că mi-a ieșit alergarea. Picioarele își fac treaba fără să mă mai gândesc la ele — practic, aleargă singure. Eu trebuie doar să casc ochii pe unde calc. Glumesc, dar chiar m-am bucurat de forma bună în care eram. Mai ales că, din cauza programului mega încărcat din ultima perioadă, n-am reușit să respect planul de antrenament așa cum mi-aș fi dorit.

97... 98... 99... și... 100!

— Yuhuuuuu! Am făcut-o și pe asta!

Mă duc la cazare — apropo, chiar într-o casă trulli — și fac o ședință foto de final. Sunt fericit. Obosit, că doar am alergat 100 de kilometri, dar tare fericit.

Îmi amintesc de discuția cu Antonio. Evident, n-am cum și cu ce să ajung în Locorotondo, dar un mic festin tot îmi permit. Fac un duș rapid, mă îmbrac și mă duc să sărbătoresc la un restaurant aflat la vreo 200 de metri. Două porții de paste tradiționale, un pahar de vin din zonă și, la final, o tartă cu lămâie.

Dacă v-am făcut poftă, aia e! Trebuie să alergați 100 km și apoi aveți voie și voi! 😜

A 16-a sută de kilometri e bifată! Fericit, sătul și cu o porție dublă de paste la bord, mă gândesc că, dincolo de peisaje, povești și kilometri alergați, fiecare astfel de experiență e și o lecție despre pregătire, echipament și nutriție. Dar mai e ceva care mi-a făcut alergarea asta și mai specială: filmările cu Pluto, drona care m-a însoțit pe tot traseul.

🎥 Aventura cu drona:
Cu Pluto a fost mega atractiv. În principiu, totul a mers bine, deși de două ori nu s-a mai luat după mine și a trebuit să mă întorc să o opresc și să o repornesc. O dată chiar a luat-o razna, într-o parte, și a ajuns într-un loc unde nu mai aveam acces la ea, unde terenul era la vreo doi metri sub nivelul drumului. Dar na, am scos telefonul, m-am conectat la ea și am readus-o lângă mine. Ce să zic, raportat la cele 13 ore, am pierdut în total vreo jumătate de oră cu ea. Totuși, am reușit să filmez cam 50 de minute — suficient cât să iasă un material mișto în care pot arăta exact pe unde am alergat.

Și, pentru cei curioși de „mecanismele din culise”, iată cifrele și detaliile tehnice ale acestei aventuri:

🏁 Statistici generale:

* Distanță: 100 km

* Timp total: 13:16:45

* Timp efectiv de alergare: 11:42:08

* Pauze: Restul timpului, între refill-uri, poze, drone și mici momente de respiro — unele dorite, altele... mai puțin. 😜

👟 Echipament:

* Pantofi alergare: Hoka Bondi 9 — surprinzător de confortabili, chiar și fără alergare de test înainte.

* Rucsac: Salomon — ușor și practic pentru distanțe lungi.

* Șosete șo jambiere: Compressport

* Pantaloni: Skins — confortabili și fără probleme pe distanțe mari.

* Tricouri: Mammut

* Geacă: Mammut (pentru frigul de dimineață)

* Geacă de rezervă: Noname Decathlon (pentru vânt și seară)

🍫 Nutriție:

* Geluri: 2 pe oră, fără excepții — cheia pentru a menține energia constantă.

* Pastile de săruri: 2 pe oră — esențiale pentru hidratare și prevenirea crampelor.

* Lichide: Apă din plin, combinată cu izotonic (cu și fără cafeină).

* Gustări solide:

    * Haribo (o pungă întreagă — da, și asta face parte din nutriție 😁)

    * Bomboane mini Snickers, Bounty, Twix și ciocolată Kinder (ca să fie complet meniul dulce)

    * Taralli — gustări tradiționale din sudul Italiei, asemănătoare cu covrigeii, crocante și aromate, făcute din făină, ulei de măsline și vin alb.

    * Scamorza (neafumată) — brânză italiană semitare, cu textură elastică și gust delicat, similară cu mozzarella, dar mai consistentă.

    * La jumătate — un croissant, pentru că, uneori, un gust clasic face toată diferența.

    * Și, desigur, un ristretto — pentru acel boost de energie și aroma inconfundabilă a Italiei.

✅ Concluzie:

Un traseu de 100 km prin Puglia, cu soare, măslini, ziduri de piatră și trulli, plus o porție bună de Haribo, Snickers și taralli — ce-ți poți dori mai mult? A 16-a sută de kilometri a fost o alergare mai mult despre bucurie decât despre suferință. Și dacă v-am făcut poftă... știți deja regula: mai întâi 100 km și abia apoi vinul și pastele! 🍝🍷😎