Alerg. Alerg încet, dar alerg. Nu mă simt prea bine. Simptomele răcelii se fac din nou resimțite. La un moment dat, aveam de ales între a mă uda în continuare sub acele dușuri de pe traseu (ploaie artificială montată de organizatori sau la furtunul din piață, unde era punctul de hidratare principal), sau a suporta căldura, lucru care venea la pachet cu o oarecare stare de greață. A câștigat a doua variantă, pentru că eram sătul de simptomele răcelii pe care le-am resimțit din plin la înot și la bicicletă. Pentru că nu mai puteam lua geluri, am trecut la cașcaval și măsline negre. M-am bucurat ca un copil când le-am văzut la punctul de alimentare. Mi-a adus aminte de Ultrabalaton. Și acolo am dres-o cu astea pe final.

Mai am doar 5 km și termin încă un Ironman. Acest triatlon pe distanță lungă cuprinde 3.8 km de înot, 180 km de bicicletă și 42 km de alergare. Îl ajung din urmă pe Dan, un alergător la a doua tinerețe, pe care-l știu din competiții. Sigur îl știți mulți dintre voi. E acel alergător care răcnește cât îl țin bojocii “Zâmbește!” și poartă mai mereu un tricou cu un smiley face. Trăncănim puțin, facem calcule, el era ceva mai în urmă. Până la urmă, ne oprim să facem un selfie, ne încurajăm și pornim mai departe, fiecare în ritmul lui.

Trec prin zona de finish, mai iau niște cașcaval și măsline negre. La 100 de metri în față, îl întâlnesc din nou pe băiatul cu tava cu bucăți de pepene. Cum să vă zic... la momentul acela, mi se părea că pepene cu cașcaval și măsline e cea mai tare combinație 😂 Chiar trebuie să o mai încerc o dată și “treaz”.

Mai trec 500 de metri și sunt din nou pe malul Crișului. Mă intersectez cu alți sportivi din proba de full Ironman și cu alergători de la o probă de 21 km. Ne încurajăm reciproc. Pe unii i-am cunoscut în timpul probei de alergare, alții mă știau de pe Facebook. Deși am venit singur la acest concurs, am avut parte de încurajări cum nu m-aș fi așteptat vreodată. Oameni care îmi citesc poveștile, mi-au făcut viața mai ușoară și mi-au dat energie prin încurajările și felicitările lor. Pe lângă aceștia, atmosfera în Oradea a fost la fel de incredibilă ca și la ultimele experiențe din concursurile din București, semn că și românii au început să aprecieze evenimentele sportive. Veniți cu mic, cu mare, de toate vârstele și etniile, încurajau concurenții exact cum am văzut în alte țări.

Alerg în continuare și încep să realizez cu adevărat ce sunt pe cale să termin. Mă năpădesc emoțiile atât de tare, încât ochii încep să-mi lăcrimeze, de această dată nu din cauza răcelii. Bine că nu mă vede nimeni, pentru că simt cum mi se schimonosește fața încercând să mă abțin. Eu, acel leneș puturos care nu eram în stare să merg pe jos 100 de metri... sunt pe cale să termin al 10-lea Ironman. Iar asta vine la o lună după ce am reușit să termin Ultrabalatonul, și la nici două săptămâni de ziua în care se vor împlini 10 ani de când m-am trezit în acea dimineață, mahmur, și nu reușeam să-mi trag șosetele în picioare. Acea dimineață în care m-am cântărit și am avut șocul celor 103 kg.

......

Mă uit la ceas, e 3:45. Îmi pusesem ceasul să sune la 4 ca să mănânc ceva. De obicei, mănânc cu trei ore înainte de startul competițiilor de anduranță. Mă scol din pat și mai verific bagajele, chiar dacă le făcusem cu o seară înainte. Mă asigur că am totul pregătit pentru cele trei probe: înot, ciclism și alergare. Mănânc trei croissante și aia e. Timpul trece foarte repede în aceste momente. La ora 5 trebuie să plec, pentru ca la 5:30 să ajung la Fughiu, un sat aflat la 17 km de Oradea, locul unde are loc proba de înot.

Încep să car bagajele și bicicleta la mașină. La ora 5:10 reușesc să plec din fața cazării. Am mari emoții, pentru că răceala mă sâcâie, nasul și gâtul îmi sunt praf, iar din când în când mă apucă strănutul și-mi lăcrimează ochii ca naiba. Din fericire, nu par să fie afectați plămânii, nu tușesc și nu am alte simptome.

Cu gândul la strategie și nutriție, drumul până la Fughiu a părut foarte scurt. Am parcat pe malul drept al canalului în care urma să aibă loc proba de înot. Am scos bicicleta, i-am umflat roțile, am umplut recipientul de lichide din față cu două bidoane de izotonic și am mai pus unul în spate, lângă roata de rezervă. În bidonul de pe cadru am avut gelurile. Încă de la primele triatloane, am adoptat o strategie interesantă privind gelurile la bicicletă. Le desfac pe toate și le scurg într-un bidon. Mai pun niște apă ca să fie treaba mai lichidă și să curgă mai bine. Sunt deja obișnuit să beau gelul direct din bidon și știu să aproximex cantitatea unui gel. E o metodă foarte bună prin care mă scap de bătaia de cap de a desface și bea gelurile din ambalajul lor original.

Înainte să plec, am observat că recipientul pentru lichide din față curge, dar mai avusesem probleme și în trecut. Știam că se pierde o cantitate neglijabilă. Mi-am îmbrăcat costumul de neopren, mi-am pus casca pe cap (regulă obligatorie la intrarea în zona de tranziție), am luat rucsacul cu toate boarfele și am plecat spre zona de tranziție care era pe malul celălalt.

În tranziție, am avut surpriza să văd că sunt vecin de rastel cu Istvan, un prieten și coleg de suferință aici la Oradea. Ne-am cunoscut acum câțiva ani la o altă ediție a aceluiași concurs. Ne-am bucurat să ne revedem și-am trăncănit nițel despre planurile mărețe pe care le aveam amândoi pentru această ediție 🤭 A trecut pe acolo și Flabio, antrenorul de la Seven, un “muchacho simpatico” (e cubanez de origine). Am mai povestit și cu el, mi-a urat baftă, făcurăm un selfie și l-am folosit și pe post de fotograf (împreună cu Istvan), apoi m-am apucat de aranjat lucrurile.

Pentru cine nu știe, tranziția este locul în care se face trecerea de la o probă la alta. În cazul acestui concurs, amândouă tranzițiile sunt în același loc, adică înot-bicicletă și bicicletă-alergare. În concluzie, trebuia să am bicicleta pregătită aici, precum și lucrurile pentru proba de alergare. Pentru proba de ciclism, bicicleta trebuie să fie pusă pe rastel, casca atârnată de ghidon, numărul de concurs la fel. Restul boarfelor trebuiesc puse într-o lădiță pe care o are fiecare concurent la dispoziție. Mai este permis să pui lângă lădiță pantofii de ciclism și cei de alergare.

Am terminat cu pregătirea boarfelor chiar când Istvan (organizatorul) anunța închiderea tranziției. Pentru proba de full a fost deschisă o oră, de la 5:30 la 6:30. Am ieșit din zona de tranziție echipat de înot. Mi-am făcut o încălzire pe margine și m-am băgat în apă. Aveam 25 de minute până la start și voiam să fac o încălzire și în apă. Până la urmă, am făcut două de 5-10 minute fiecare. Organizatorii au anunțat temperatura apei ca fiind de 17 grade. Mie mi s-a părut perfectă, nu mi-a dat senzația de rece.

Cu 5 minute înainte de start, am fost anunțați să intrăm în apă și să ne ducem în zona de start, care era cumva pe cealaltă jumătate a canalului. Mi-am găsit un loc mai pe mal, pentru că statul în apă nu este chiar punctul meu forte și nici să fac pluta nu aveam chef. 

3-2-1 start! Am pornit de la coadă, că nu-mi place să mă bag la bătaie în apă. Și la coadă și urma să termin 😂 În ciuda faptului că la încălzire m-am simțit foarte bine, după start la vreo 5 minute am simțit că mi se uscase gâtul în ultimul hal. Nu se punea problema de deshidratare că bausem tone de lichide, răceala era evident cauza. Am încercat să o dreg cumva în următoarele 5 minute, dar mi-am dat seama că n-am nicio șansă.

Senzația de sete sau gât uscat în apă e foarte interesantă, pentru că ești înconjurat de apă pe care nu o poți bea, teoretic. M-am tot gândit ce să fac. Apa părea foarte curată, se vedea și fundul canalului în mare parte a traseului. Și mi-am încercat norocul 😁 Pot să zic acum că baui apă din Crișul Repede și n-am avut nici pe dracu’ 🤣 Nu recomand asta, dar mie mi-a ieșit și nu am avut niciun fel de probleme ulterior.

Traseul la înot era unul cât se poate de simplu: 950 de metri în amonte, 950 de metri în aval, de două ori. Deși aveam impresia că înot destul de bine, timpul ținea musai să mă contrazică. Am încercat tot ce s-a putut ca să înot mai repede, dar fără niciun efect vizibil. Am încercat să-mi dreg poziția corpului, tehnica mâinilor, vedeam fundul apei și marginea canalului cum “se duce” și nu mi se părea că mă târăsc, dar sutele de metri se adunau tare greu.

Pe toată durata înotului, m-am luptat pentru ultima poziție (am fost ferm convins) cu un înotător care este posibil să fi fost Dan sau Csipi, un ultramaratonist din Ungaria, cu care am avut ocazia să stau nițel de vorbă pe partea introductivă a probei de alergare. Când am terminat prima buclă, aveam 1 minut peste o oră și speram să măresc viteza pe a doua buclă. N-a fost să fie 🤣

Nu știu ce-am avut, pentru că înotasem cu 4 zile înainte aceeași distanță și o făcusem mai bine cu vreo 20-25 de minute. În sfârșit, ultimii 200 de metri am crezut că nu se mai termină niciodată. Și nu mă refer ca și efort, ci ca și distanță. Se vedea că mă deplasez, dar capătul nu se apropia deloc 😋 Am reușit să ies din apă după două ore și șase minute, cel mai slab timp pe care l-am scos vreodată pe această distanță, ca să nu mai zic că purtam și costumul de neopren, care-mi dăduse puțină flotabilitate extra. Nicio problemă, atâta vreme cât eram în timpul regulamentar, asta era ultima mea problemă.

M-am îndreptat către locul meu din tranziție și-am dat cu greu jos costumul de neopren. Îmbrăcarea și dezbrăcarea lui chiar nu-mi plac, dar n-ai ce-i face. Mi-am luat pantofii de bicicletă, mi-am pus casca pe cap, am luat numărul de concurs, am băut un bidon întreg de izotonic și am mâncat un gel. Costumul de triatlon îl aveam pe sub costumul de neopren și urma să-l port la următoarele două probe. L-am luat pe Murgu (bicicleta) și m-am îndreptat spre ieșirea din tranziție. De aici, mai era ceva de mers până la drum și punctul în care este permis să te urci pe bicicletă.

Ei, și-a dat Al' de sus să mă văd pe bicicletă. Era cu totul altă viață. Traseul se compunea dintr-o porțiune introductivă de 3 km, apoi 10 ture de 17.4 km, după care urma să ne întoarcem pe acea porțiune introductivă înapoi în tranziție.

M-am simțit bine pe bicicletă în prima parte, și deși îmi propusesem să nu trag la 6 ore (30 km/h medie), picioarele nu m-au ascultat și-au pedalat în voie, fără să depun vreun efort prea mare. Porțiunea de 17.4 km era practic un du-te-vino, iar în mijlocul distanței se afla un punct de hidratare, pe ambele sensuri de mers. Organizatorii ne-au anunțat cu o zi înainte, la ședința tehnică, că va fi foarte cald și că să ne hidratăm ca lumea.

Am avut o mică-mare problemă la bicicletă. Am în față, pe ghidon, un recipient în care încap aproape 1.5 litri, dar se pare că e fisurat și după primii km am observat că era gol, deși îl umplusem înainte de startul concursului. N-am făcut o tragedie din asta, deși mă bazam acum doar pe un singur bidon, pe cel pe care-l aveam de fapt de rezervă, la spate. Ideea organizatorilor de a pune un punct de hidratare la jumătate, pe ambele sensuri, îmi oferea șansa de a lua câte un bidon din mers la fiecare 8.5 km. Acest lucru mi-a salvat proba de bicicletă. Am încercat să iau două bidoane și să mai pun și în față, dar din păcate se scurgea foarte repede. Astfel, de câte ori luam un bidon, beam jumătate, iar restul îl scurgea în acel recipient din față și profitam de el atât cât se putea.

Proba de bicicletă mi-a plăcut tare mult. Au fost mulți susținători în punctele de hidratare, pe lângă voluntari. Iar în capete, unde făceam întoarceri de 180 de grade, ne încurajau voluntari sau alți câțiva susținători care erau în zonă. Într-unul dintre sate, s-a format o ditamai gașca de copii cărora li se părea super cool să bată palma cu tine. Spre final, în același sat, a fost și un tip care ieșise la poartă cu un furtun. Am profitat de vreo două ori și i-am zis să dea cu apă pe mine, în mod special pe spate. A picat la fix, deși nu dura efectul prea mult, datorită căldurii.

În a doua parte a probei de bicicletă, am început să resimt bine efectele răcelii, sigur accentuate de vântul care-mi venea în față. Începuse să mă usture gâtul și nasul tot mai tare, să-mi lăcrimeze ochii, de vis. Totuși, cumva, picioarele nu s-au lăsat influențate de capul meu, pe care-l simțeam praf, și și-au făcut treaba în continuare.

Am avut niște momente în care m-am simțit mai nașpa, dar mereu mă gândeam că putea fi și mai rău de atât. Putea răceala asta să fie cu tuse și cu probleme la plămâni, iar în acest caz nu aș mai fi venit la concurs. Pe tot parcursul probei de bicicletă m-am intersectat cu alți sportivi care m-au încurajat. Nu-i știam pe toți și recunosc că a fost destul de emoționant, mai ales când se nimerea să mă încurajeze cineva pe nume, în momentele mai grele. Cu Istvan ne-am încurajat la fiecare tură, mai mult el pe final, pentru că starea mea și a capului erau tot mai nașpa.

La km 140 am avut un moment mai copleșitor, când am realizat că în ciuda stării pe care o aveam, reușeam să mențin o medie de 30 km/h. Am realizat că sunt pe cale să termin al 10-lea Ironman, chiar și în aceste condiții. Recunosc că emoția a fost atât de puternică, încât ochii au început să-mi lăcrimeze, de această dată nu din cauza răcelii. Mi-am amintit de toate experiențele trăite în celelalte 9 concursuri, de antrenamente, de sacrificiile făcute, de bucuriile și necazurile trăite în acești ani, de Ultrabalaton, de primul maraton, de... Știu, par un plângăcios, dar am trăit totul la maxim, iar bucuria nu se poate descrie în cuvinte. Cred că mi-a luat vreo 2-3 minute să mă pot opri. Mi-am revenit tot după o încurajare. “Hai Marius, hai că poți” sau ceva de genul. Nu știu dacă a fost Istvan sau un alt concurent, cert e că acele vorbe m-au adus înapoi în prezent, iar lacrimile s-au oprit 😊

În tura 8 (din 10), m-am oprit la punctul de hidratare. Era deja incredibil de cald, și nu-mi mai ajungea acel bidon, nici măcar pe jumătate de tură. Inițial m-a ajutat un voluntar, dar când i-am spus că vreau mai multe bidoane, au mai apărut vreo 3. M-am simțit ca la Formula 1. Mi-au dat apă, mi-au turnat direct și în recipientul de pe ghidon, mi-au băgat cumva și gheață înăuntru. A fost fantastic. Aveam niște pastile de izotonic, le-am pus și pe acelea în acel recipient, care cumva n-a mai scăpat așa de mult din conținut. Mă gândesc că s-o fi dilatat din cauza căldurii și o fi astupat acel orificiu sau ce avea.

De aici, am zburat mai departe. Am reușit să mențin același ritm în continuare. Am băut toată apa în 17 km și la tura 9 m-am mai oprit încă o dată. Voluntarii știau deja ce am de făcut. Iar “pit stop”, iar 3-4 voluntari călare pe mine, cu apă și gheață cum aveam nevoie. Sincer nu mai văzusem așa ceva 🤪 La ultima tură, când am trecut pentru ultima dată prin acel punct de hidratare, am încetinit și le-am mulțumit pentru tot ajutorul și faptul că au avut grijă de noi. Sper că au înțeles ce am spus, pentru că vocea mi-era praf și nici volumul nu era prea puternic 😊

Am terminat proba de bicicletă în 6 ore și 10 minute aproximativ, incluzând și opririle, cu o medie de vreo 29.5 km/h, nesperat de bine, luând în considerare toate piedicile, inclusiv căldura. Eram super fericit și în acest moment eram sigur că voi termina și acest concurs.

M-am dat jos de pe bicicletă înainte de linia de unmount și m-am îndreptat către tranziție. În acest moment am simțit puterea soarelui. Cât am stat pe bicicletă nu am resimțit cu adevărat cât de tare ardea soarele, pentru că eram mereu în mișcare, dar când am luat-o la pas prima senzație a fost că-mi ia foc pielea de pe mâini 🤣 No las’ că nu e prima dată când alerg pe caniculă, mi-am spus.

În tranziție am pierdut multă vreme. Cred că în jur de 15 minute. Am vrut să mă asigur că nu uit nimic. Aveam de luat pe mine acel brâu de alergare în care trebuia să pun telefonul, cardul de la mașină și cheia de la cazare. Astea, pe lângă geluri, pastile de sare și un flask cu izotonic. La bicicletă am luat pastile cu sare la fiecare oră și intenționam să fac asta și la alergare, doar că n-am mai găsit pastilele 🤭 Am băut un Red Bull (cu aroma de pepene rosu, bun și cald de la căldură 🤭) pregătit pentru acest moment, am luat un gel, am mai băut niște apă și am pornit.

Chiar la ieșirea din tranziție era un punct de hidratare care avea și un furtun cu apă, numai bun de răcorit. Și-am plecat la drum. Mai aveam de alergat 42 km și gata. Pe traseul introductiv de vreo 12 km până în oraș am avut surpriza să găsesc nu mai puțin de 4 puncte de hidratare. Și toate cu furtunuri de apă cu capăt din ăla mișto, care făcea și ploaie. Am tras bălăceală la fiecare dintre ele, că oricum nu mă ținea mult.

Până în oraș, pe lângă încurajările venite de la voluntari, am avut parte și de surprize. Au fost trei alergători de la proba de olimpic (nu știu dacă toți) care când m-au depășit, m-au felicitat pentru poveștile și activitățile mele. A fost foarte fain, din nou, exact ce aveam nevoie. Păi, cu atâtea încurajări cum naiba să nu ai putere să alergi și 100 km dacă trebuie. Unul dintre ei, Gabriel, a încetinit și am povestit cu el vreo 1-2 km. Când și-a văzut de drum, mi-a promis o bere la final. N-a fost bere, dar pe alergarea din oraș m-a mai încurajat de vreo 3 ori cel puțin, de vreo două ori de la o terasă și o dată pe traseu.

Încet, încetișor, mă apropiam de oraș. Alergam cu 6:30 - 6:45 min/km și mă simțeam ok. Chiar la intrare, am făcut o buclă ciudată cu intrare într-un parc, apoi traseul ne-a dus pe un pod, după care pe deasupra, pe pod, ca să trecem pe malul celălalt al Crișului. La ieșire de sub acel pod era un fotograf care cumva mă ratase și nu reușise să-mi facă o poză. I-am zis că nu e problemă, că mă duc înapoi, că doar nu mă fac pe mine 100-200 de metri în plus 😂 M-am întors sub pod și am apărut din nou ca să iasă poza. După ce a terminat, în timp ce alergam, mi-a venit o idee. I-am strigat că o să sar... și-am sărit. Aterizarea a fost nițel cam dureroasă, semn că n-a fost cea mai inspirată mișcare. Când am ajuns lângă fotograf, mi-a spus: “Apreciez efortul, dar din păcate asta o să rămână între noi doi” 😂😂😂 Mă apropiasem prea tare și n-a ieșit poza. Încă o săritura nu mai eram în stare să fac. No, nu-i bai, i-am mulțumit oricum și mi-am văzut de drum.

Pe această porțiune, când mă zbenguiam, m-am întâlnit și cu Tamara de la Seven. Am schimbat și cu ea vreo două vorbe, apoi ne-am văzut fiecare de cursa lui, ea participând la olimpic. După câteva sute de metri, am simțit cum mă apucă o bucurie de cârcel, semn că acea săritură, pe care am făcut-o, și degeaba, n-a fost deloc inspirată. Am încercat s-o dreg cumva, dar nu voia să mă lase. Am luat-o puțin la pas, ocazie cu care am terminat și flaskul care era deja pe jumătate gol. Pot să zic că în vreo 100 de metri mi-am revenit și am început să alerg din nou.

Alergând pe malul Crișului, am văzut un alergător în față, care avea un tricou colorat și care mi-era foarte cunoscut. Mi-am adus apoi aminte că îl cheamă Csipi, e un ultramaratonist foarte cunoscut în Ungaria și pe care îl știam de la Ultrabalaton. Am povestit puțin cu el, apoi am luat-o înainte, pentru că simțeam că pentru moment pot alerga mai repede. Oricum, până la final m-a depășit și a terminat înaintea mea 😁

Și lipa-lipa mai departe, trec pe sub un alt pod, după care urc pe o alee și dau de un alt punct de hidratare. Îmi iau doza de încurajări, beau niște apă și aud: “Ia uite-l și pe omul anului”. Uite așa l-am cunoscut pe Radu 😁 Apoi omul ăsta m-a bântuit de aici mereu și m-a încurajat pe unde mă prindea. Făcea parte din organizare și se plimba între punctele de hidratare. Am dat-o pe glume, am făcut și un selfie, mi-a facut poze cum mancam cu poftă cașcaval cu masline. La un moment dat, pe la km 22-25, m-a pus să-i zic o poezie, dar n-am reușit să scot altceva în afară de “Pitpalac într-un copac / Mie-mi vine să mă...” 😂

După ce am scăpat de prima întâlnire cu Radu, am intrat în sfârșit pe traseul din oraș și în scurt timp am trecut pe la finish, începând prima dintre cele 13 ture de 2.27 km (cred). Trec pe la punctul de hidratare din piață, unde era startul. Aici am băut în prima parte apă și cola, și am profitat de furtunul din dotare. În următorii vreo 500 de metri, erau voluntari la fiecare intersecție care nu încetau să ne încurajeze. Au fost doi băieți care chiar au rezistat până la ultima tură.

Pe malul Crișului, pe pista de biciclete, la un moment dat făceam cale întoarsă. Acolo mai era un punct de hidratare cu apă plată și apă minerală. Și acolo erau voluntari care ne încurajau întruna. Aici l-am întâlnit pe Radu de mai multe ori. Pe porțiunea de întoarcere m-am tot intersectat cu alți concurenți și ne-am încurajat reciproc, că ne știam sau nu, nu prea mai conta. În zona asta, m-am intersectat de câteva ori cu Istvan. Era în fața mea cu o tură și puțin. La un moment dat, l-am ajuns din urmă, dar în acel moment aveam un ritm mai rapid, care-mi pica tare bine. Am schimbat câteva vorbe și i-am zis că încerc să-l prind din urmă, sau mă prinde el din nou 😋

Sincer, îmi pare rău că nu am rămas cu el, am fi avut ocazia să povestim mai mult. Pe următorii kilometri, am reușit să mențin un ritm mai rapid, dar pe la km 24 au apărut problemele de care v-am povestit la început, când am avut de ales în a-mi fi cald, dar cu greață, sau mai răcorică, dar cu simptome de răceală (gât, nas, ochi).

Cu cât începea să-mi fie mai greu, cu atât încurajările erau mai multe. Flabio, Cristi Ciocan, Andrei Ciocan, Istvan Szokolszky, Radu, Gabriel și alți cunoscuți, mă încurajau la fiecare trecere prin zona de start, când mai terminam o tură. În rest, voluntarii, tot felul de oameni veniți să încurajeze concurenții, oameni care mă știu de pe Facebook și o super gașcă de pe terasa unui bar, dacă nu mă înșel Spițe.

Gașca era din comunitatea Oradea Running Culture (am aflat ulterior), iar atmosfera a fost una dintre cele mai tari pe care le-am văzut în acești 10 ani în concursuri din toată Europa. Și credeți-mă că am fost la multe. Erau dotați oamenii ăștia cu boxe, pancarte, tot felul de instrumente de făcut gălăgie, pistoale cu apă, multă veselie și plămâni puternici ca să strige și să ne încurajeze. Pe toți! Oricât de greu mi-a fost, în momentul în care treceam pe lângă ei, mă încărcam cu energie pentru încă vreo 500 de metri. Apoi, urma o gașcă mai mică din fața restaurantului La Teatru, unde cu o zi înainte am mâncat niște paste delicioase oferite concurenților, pe post de Pasta Party. Și după încă 100 de metri, treceam prin piață și iar încurajări de peste tot.

Și în felul acesta am adunat tură după tură, până am ajuns în acel moment copleșitor de care vă povesteam la început. Eram în penultima tură. Se termina pista, intru din nou în piață și las emoțiile în urmă. Numai bine, mă apucă iar crampe la același picior, cel cu săritura inutilă rămasă secret între mine și fotograf 😋 De data asta, lucrurile sunt mai nașpa. Fac rost de o sticlă de apă și-mi torn cumva pe picior. Îl târâi nițel după mine și reușesc să mă urnesc și să alerg din nou.

Nici nu-mi mai dau seama cum trece timpul și intru în ultima tură. Nu mai țin minte cine m-a încurajat acolo, dar mă laud că e ultima tură. Trec totuși și pe la punctul de alimentare, pentru o ultimă bucată de cașcaval și o măslină, și o iau încet, moflăind de zor 😋 Pe partea cealaltă venea Istvan, care când mă vede, vine spre mine și mă felicită. Credea că am terminat, e clar că nu mai știa exact care ne era ordinea 😂 Îl felicit și eu și stabilim să ne vedem la finish, că eu mai întârzii puțin.

Dacă până aici îmi aduc aminte o grămadă de detalii, vă zic sincer că ultima tură nu mi-o aduc aminte aproape deloc. Mai mult ca sigur din cauza emoțiilor și a bucuriei. Îmi aduc aminte cum am intrat pe linia dreaptă și pe acel covor roșu care ducea către poarta de finish. Le-am văzut pe fete cum se pregătesc să-mi întindă panglica de finisher în față și îmi amintesc bucuria când am terminat și mi-am luat medalia. Terminasem al 10-lea Ironman!

La finish m-am întâlnit cu Istvan și am reușit în sfârșit să povestim și noi puțin mai mult. Tot aici am cunoscut-o și pe Adriana, cu care vorbisem doar pe Facebook până atunci. Am făcut poze, am mai povestit, m-am întâlnit din nou și cu Radu. A fost tare fain și la finish, chiar nu am simțit că am venit singur la acest concurs. Ai fi zis că am avut 1000 de prieteni. Carmen ar fi venit cu mine, dar pe ea răceala a luat-o și mai rău și a fost practic imposibil să mă însoțească.

Până și când am plecat spre cazare, am cunoscut doi frați cu care am stat la povești cred că vreo 15 minute, dar tot n-am apucat să aflu cum îi cheamă 😂 Vreau să le mulțumesc tuturor celor care m-au încurajat pe tot parcursul acestui concurs. Mi-ați făcut viața mai ușoară în acea zi grea, plină de tot felul de provocări. De multe ori încurajările voastre veneau în momente grele, chiar dacă nu arătam asta. Vă mulțumesc tuturor celor care m-ați încurajat online. Toate aceste încurajări m-au ajutat să termin această cursă, care chiar a fost grea.

Universul s-a gândit că poate am prins un iz de aroganță și că un Ironman nu mi se mai pare așa de greu. Așa că mi-a tras puțin frâna de mână, pentru ca lucrurile să fie mai provocatoare. Se putea și mult mai rău, cum spuneam. Puteam să nu pot participa la concurs, dar n-a fost chiar așa de tragic 🤪

Am o vorbă pentru organizatori si voluntari. Ați reușit sa organizați un concurs la nivelul celor de afara, din toate punctele de vedere. Incepând cu probele in sine si terminând cu atmosfera. Și totul la un preț de 3-4 ori mai mic. Iar pozele sunt incredibile, ca sa nu mai zic ca oferite in mod gratuit. Iar in condițiile acestea de temperatura, ați reușit sa ne creați condiții ideale de concurs, ceea ce mi se pare incredibil. Vreau să vă felicit pe această cale, aveți toată aprecierea mea! Și să vă zic ca v-ați ridicat ștacheta sus de tot. Nu știu ce faceți la anul 😂