"Alerg spre din…"
Nu e un titlu.
E o direcție.
Pentru mine, alergarea n-a fost niciodată doar despre a ajunge undeva. A fost și despre a mă apropia. De lucruri pe care le-am lăsat în urmă crezând că distanța le va șterge. De versiuni ale mele pe care le-am îngropat sub kilometri, sub proiecte, sub zile ocupate, sub glume și sub tăceri.
"Din" nu e un loc.
"Din" e un timp.
E spațiul dintre cine ai fost și cine crezi că ești acum. E acolo unde stau lucrurile nespuse, fricile pe care nu le mai numești, greutățile care nu mai dor, dar nici nu dispar. Le porți ca pe o umbră care nu te mai sperie, dar nici nu te părăsește.
Piesa asta n-a venit într-o zi obișnuită.
A venit într-un moment în care am simțit că se apropie un capăt. Al unei etape în care lucrurile nu s-au întâmplat pe rând, ci s-au adunat, încet, până au devenit parte din mine.
Nu e un final de poveste, ci închiderea unei etape care m-a ținut legat aproape două decenii. O greutate veche, pornită dintr-o decizie luată într-un alt eu, într-o altă viață, care m-a urmat ani la rând ca un ecou constant. Nu mereu zgomotos, dar mereu acolo. Ca o umbră care nu pleacă.
Ani în care am mers mai departe, am construit, am râs, am alergat, dar am făcut toate astea cu ceva legat de mine, invizibil pentru ceilalți, foarte real pentru mine. O presiune care m-a apăsat, m-a doborât uneori, m-a obligat să mă ridic de mai multe ori decât aș fi vrut.
Când am realizat că se apropie momentul în care greutatea asta se desprinde, nu am simțit explozie. Am simțit liniște. Un fel de aer care intră într-o cameră ținută prea mult timp închisă. Și în liniștea aia, toate s-au legat.
"Alerg spre din…" e despre momentul în care nu mai vrei să lași trecutul în spate. E despre a-l aduce mai aproape. A-l privi. A-i găsi un loc.
Nu ca să-l învingi.
Ci ca să-l recunoști.
"Din" înseamnă sursă. Locul din care vin toate. Bucuriile, dar și lucrurile care m-au frânt. Reușitele, dar și deciziile care m-au costat. Toate curg din același punct. Și oricât de departe aș ajunge, punctul ăla rămâne acolo, ca un nord care nu se schimbă.
Piesa asta nu e o motivație.
Nu e un îndemn să fii mai tare, mai rapid, mai bun.
E o acceptare.
E felul meu de a spune că nu alerg ca să devin altcineva. Alerg ca să rămân conectat cu cine am fost. Cu omul care a făcut greșeli. Cu omul care a plătit pentru ele. Cu omul care, chiar și când a fost apăsat de o greutate lungă și tăcută, a găsit puterea să se ridice și să meargă mai departe.
"Alerg spre din…" e o promisiune pe care mi-o fac mie.
Că nu ocolesc.
Că nu îndulcesc.
Că nu șterg.
Că atunci când vine liniștea și nu mai e nimeni în jur, pot să stau cu tot ce sunt. Cu tot ce am fost. Cu tot ce m-a apăsat și cu tot ce m-a ținut în picioare.
Și poate, pentru cine o ascultă, piesa va fi doar o voce, o chitară, o stare.
Dar pentru mine, ea e semnul unui prag.
Un loc în timp unde am stat, m-am uitat înapoi la ce m-a urmărit ani la rând și am ales să nu mai fug. Am ales să merg înainte nu ușurat, nu triumfător, ci întreg.
Aici nu alerg din.
Aici alerg spre din.