Berbecuț, cartofi divini și... ah da, 20 km de alergare 
Iubesc alergarea și ieri mi-am dat seama cât de mult mi-a lipsit în aceste 3-4 luni în care am lăsat-o mai moale din cauza altor priorități ale timpului. Am făcut o alergare în stilul meu, din aia în care mereu se întâmplă ceva și mereu rămân cu o amintire, cel puțin. Cred că din poze se vede despre ce vorbesc. Totuși, hai să-ți povestesc.
Am plecat pe la 9:30 la alergat, pe o ploaie măruntă, mai de toamnă așa, dar deloc frig. Pantaloni scurți, un tricou subțire de la Compressport și o geaca de ploaie minunată, tot de la ei. Cât ai clipi de câteva ori, am trecut de podul Ciurel și m-am văzut pe Lacul Morii, care... chiar mi-a lipsit. L-am văzut așa liniștit, cu o culoare ciudată, mai albăstruie, aproape melancolică.
Am pornit pe pista de alergare cu drona după mine. N-o mai folosise de mult și era bucuroasă tare. Făcusem și cerere la Turnul de Control Băneasa, că cine știe unde ajung. Pe partea cu lacul n-am nevoie de la ei, doar de la MAPN, și să știi că am, în ianuarie mi-am prelungit aprobarea pentru încă un an 
Pe Lacul Morii ploaia s-a intensificat. M-am mai văzut cu niște alergători, ne-am salutat chiar dacă nu ne știam. Sincer, deja mi-era tare bine. Alergam și mă gândeam cum de-am putut să trăiesc 3 luni cu puține alergări și fără să-mi mai fac "damblaua" pe locul ăsta de joacă.
Lacul l-am terminat repede, cu gânduri de-ale mele în care mă pierd. De multe ori îmi clarific lucruri în alergare… și acum aveam muuuulte de negociat cu mine. Au fost trilioane de bălți, am sărit ca o căprioară, am mai trecut și prin ele, iar senzația a fost incredibilă. Acea eliberare de toată presiunea și gândurile, împăcarea cu mine… și, până la urmă, lacul l-am terminat cântând cu cei de la 3 Sud Est și am luat-o pe Promenada Chiajna.
Aici am dat, la un moment dat, de un melc simpatic care parcă mi-a făcut cu ochiul. M-am oprit să-i fac niște poze și să-l filmez. Apoi melcul, liniștit, și-a continuat drumul lui filozofic, iar eu mi-am văzut de alergare.
M-am mai filmat cu drona și, până să-mi dau seama cum trece timpul, m-am trezit în capătul promenadei din Chiajna. Mi-era cam sete și mi-am adus aminte de locul secret pe care l-am învățat de la Victor, un alergător cu care am avut ocazia să alerg aici acum câteva luni. La intrarea într-un cimitir, la vreo 200 m de zona asta, este o cișmea și m-am dus glonț la ea… m-am destrăbălat. Chiar și pe față, și pe corp.
Apoi mă tot gândeam s-o iau înapoi sau nu… și destinul a vrut să o iau totuși pe partea cealaltă și să mă duc spre Roșu, plănuit să alerg prin deltă și pe lângă pădurea Roșu. Apropiindu-mă de deltă, mi-am amintit că trebuie să sun la turnul de control pentru zona asta. I-am sunat:
— Bună, sunt Marius Bercea și am o cerere aprobată pentru zbor cu drona.
— Bună ziua, stați să verific.
I-am recunoscut vocea. Era un tip cu care mai vorbisem.
— Știți, sunt în alergare și vreau să filmez doar 2-3 minute la 1,80 metri de sol… chiar mai trebuie să sun o dată când finalizez?
Începe să râdă. Știa deja problema mea.
— Da, da, știu. E ok, dar o să vă rog să ne sunați când terminați 
Îmi fac filmarea, de fapt vreo două, și apoi noroc cu Siri, pe iPhone:
— Hey Siri, call TWR Băneasa
— Calling Turnul de control
Răspunde tipul și mă întreabă direct:
— Gata antrenamentul?
— Da, da, mulțumesc mult.
— Mulțumim și noi.
Alerg mai departe, ies din deltă și o iau pe lângă pădurea Roșu. Mă gândesc la ale mele… parcă mi-e sete iar. La un moment dat trec pe lângă Ali Potol. Ca să înțelegi, asta e o shaormerie pe care o vânez de multă vreme. Am trecut de zeci de ori pe lângă ea. De obicei dimineața e închisă, dar am trecut de nenumărate ori și când era deschisă. Doar că… cum să mănânci shaorma în alergare? M-am uitat și pe Google Maps, are scor bun, păreri super bune. O iau pe partea cealaltă a drumului să trec mai aproape… trec de ea și mă opresc.
Băi, dar ce naiba… și mă întorc. Că nu e ca și cum mă grăbesc undeva. Mă întorc și intru. Vorbesc cu băieții, le cer o porție de cartofi. Mă întreabă dacă nu vreau mai mult și le povestesc că sunt în alergare și că am trecut de zeci de ori pe lângă ei și-am tot zis că încerc o dată. N-am cum să mănânc mai mult decât cartofi.
Iau cartofii… mamă, din ăia buni, vorba aceea "de pământ". Nu știu dacă erau congelați sau nu, dar sigur erau de calitate, chiar dacă erau congelați. Crocanți la exterior, moi în interior, fierbinți, ușor sărați, din ăia care îți lasă degetele lucioase și te fac să uiți că ești în mijlocul unei alergări. Când mă înfrupt din ei, tipul mă strigă și-mi spune că are un berbecuț de vis. Îi spun că nu pot, frate, că alerg… dar insistă să-mi dea o bucățică s-o gust.
Și mi-a pus în mână o bucată mică, dar perfectă. Rumeneală ușor caramelizată la exterior, cu o crustă fină care trosnea discret între dinți, iar în interior carnea era moale, suculentă, aproape că se desfacea singură. Grăsimea aia bună, nu multă, cât trebuie, topită și infiltrată în fibre, îi dădea un gust profund, aproape dulceag, combinat cu aroma condimentelor. Se simțea că e făcută încet, cu răbdare, nu aruncată la întâmplare pe plită. Mirosul urca direct în creier și apăsa pe toate butoanele posibile.
Am luat bucata și s-a topit efectiv în gură. Genul ăla de moment în care te oprești din mestecat și doar zici în minte: "gata… s-a terminat, m-am pierdut". Apoi am mai cerut niște apă și tipul a insistat să-mi dea și vită și pui. Amândouă… "spaziale", cum ar fi spus marele fotbalist. Dar nu erau ca berbecuțul. Ăla era din alt film. 
Am mai schimbat două vorbe cu ei despre mâncare, am făcut o poză împreună și le-am promis că mă întorc.
Mi-am continuat alergarea pe lângă pădurea Roșu, gândindu-mă la toată întâmplarea, cu o aromă divină rămasă în gură… și realizând cât de faine sunt alergările mele. Cum mereu mi se întâmplă lucruri, cum nicio alergare nu e ca cealaltă, cum îmi place să explorez, să gust, să mă opresc, să descopăr… chiar și aici, acasă. Nu trebuie să pleci la capătul lumii ca să trăiești aventuri. Uneori le ai la 5 km de casă, trebuie doar să nu alergi cu capul în pământ.
Am plecat de la Ali Potol cu gândul clar că trebuie să revin. I-am trimis și lui Carmen niște poze din mers, ca să înțeleagă despre ce vorbesc, deși știam că pozele nu pot transmite mirosul ăla care încă îmi rămăsese în cap. Am continuat alergarea și, după vreo un kilometru, am ajuns la intersecția cu al doilea loc secret. Acolo aveam sursă de apă, tot descoperită prin Victor.
M-am oprit, am băut câteva guri bune și apoi m-am spălat pe față. Apa rece, direct din cișmeaua montată pe zidul unei biserici. Momentul ăla în care stai cu mâinile ude pe față, cu respirația încă agitată, și parcă se resetează tot. Nu mai e căldură, nu mai e oboseală, nu mai e nimic. Doar liniște. De parcă era un spa improvizat în mijlocul alergării
Ultimii kilometri au venit natural. M-am bucurat de fiecare pas, fără grabă, fără să mă uit obsesiv la ceas. Revederea cu traseul de pe și din jurul Lacului Morii, combinată cu Promenada Chiajna și zona Roșu, a legat perfect toată tura.
Când m-am uitat la final, mi-au ieșit 20 km. Dar nu 20 km din ăia "bifați". 20 km aventuroși, cu opriri, cu descoperiri, cu apă rece pe față, cu miros de berbecuț încă în minte și cu senzația că alergarea asta a fost exact ce aveam nevoie. Neașteptată, relaxată și plină de energie.
Cât despre Ali Potol… n-a rămas doar o poveste din alergare. Peste câteva ore m-am întors. De data asta fără transpirație, fără ceas, fără gândul că mai am kilometri de făcut. M-am dus cu Carmen, liniștiți, să vedem dacă senzația din alergare fusese reală sau doar foame combinată cu efort.
Ne-am pus la masă și am luat "potol la farfurie". Unul cu berbecuț și unul mix de vită cu pui. Au venit farfuriile pline, cu carne tăiată generos, cartofi rumeniți, legume proaspete și sosuri care arătau de parcă știau deja că o să dispară rapid. Mi-am luat și un ayran rece, din ăla ușor acrișor, perfect după alergare… chiar dacă alergarea se terminase de ceva timp.
Am început cu vita. Fragedă, suculentă, bine rumenită, fără să fie uscată. Puiul la fel, moale, cu condimentele fix cât trebuie. Bun, foarte bun. Dar când am ajuns la berbecuț… acolo s-a făcut liniște.
Mai gras, e adevărat, dar exact genul ăla de grăsime care dă gust. Carnea moale, cu o crustă ușor crocantă pe margini, iar grăsimea se topea și se amesteca cu sosul de usturoi. Peste el venea sosul curry, ușor dulceag, care lega totul. Cartofii, stropiți cu un sos iute light, completau tabloul. Genul ăla de moment în care nu mai comentezi mare lucru. Doar te uiți la celălalt, dai din cap și continui.
Și, cumva, asta a fost toată alergarea. Nu una despre ritm, nu una despre antrenament, nu una despre cifre. Ci despre un drum luat luat la întâmplare. Despre un telefon la turnul de control pentru o filmare de câteva minute. Despre o deltă la marginea orașului. Despre o cișmea pe zidul unei biserici care a devenit "spa". Și despre o shaormerie pe lângă care trecusem de zeci de ori fără să intru.
20 km care n-au însemnat doar 20 km. Ci o tură din aia care te încarcă fără să-ți dai seama.
