Cum ar fi sa participi la primul tău duatlon? Decât o poveste...
Sunt alergător. Am mai cochetat și cu ciclismul, chiar îl practic din când în când, și stau ca tot omul pe social media unde văd tot felul de personaje care au realizări fantastice, incredibile chiar. Unul a slăbit 20, 30, un milion de kilograme și apoi... Ironman. Altul n-avea nicio treabă cu sportul acum câțiva ani și acum îți explică despre pacing, wați și nutriție. Și eu mă uit și mă întreb, sincer: cum naiba?
Și chiar dacă, prin absurd, m-aș apuca de antrenament serios... eu nu știu să înot. Acolo se rupe filmul. Că una e să visez, alta e să mă și văd într-un concurs. Când aud de triatlon, deja mintea mea face un pas în spate. Înot nu știu. Distanțele par ridicole. Oamenii ăia par din alt material. Și apoi, bum. Văd: Duatlon by Seven. Și mă opresc. Ce naiba e asta? Aaa... triatlon fără înot? No... stai așa. Asta ar putea fi o încercare.
Și de aici începe totul. Nu cu picioarele. Nu cu bicicleta. Ci în minte.
Mă trezesc la start cu adrenalina în gât și emoția în stomac. Mi-am lăsat bicicleta pe rastel, cu casca așezată corespunzător, deși nici acum nu știu exact ce înseamnă "corespunzător". Alții au și pantofii de ciclism puși frumos lângă, totul aranjat de parcă fac operație pe cord, nu sport. Doamne, ce de reguli. Nici nu mai știu ce-am făcut. Mi-au spus la ședința tehnică, am citit și pe Facebook, dar emoțiile fac zob tot ce-ai înțeles cu o seară înainte.
Și apoi se aude. 3... 2... 1... start!
Încep să alerg. Fac ce știu. Cât de greu poate să fie să alerg? Alerg cu doi prieteni, ne mai uităm unul la altul, mai râdem, mai zicem o prostie. Lumea ne încurajează. Divertiland, parcul acvatic e mișto, chiar dacă nu e pornit. E multă lume, mulți copii, nebunie din aia bună, gălăgioasă. Și cei 2 km trec repede. Mult mai repede decât toate fricile pe care le aveam înainte de start.
Ajung în tranzitie. Prima mea tranzitie. Mă uit în jur și încerc să nu par ultimul venit la oraș. Îmi pun casca, iau bicicleta și observ că toți împing bicicleta și aleargă pe lângă ea. Aaa, chiar așa ziseseră ăștia. Trebuie să merg pe lângă ea până la ieșirea din tranzitie. Și aici vine frumusețea.
Eu n-am venit cu vreo navă spațială din carbon, că n-am. Eu am venit cu bicicleta lui bunicu'. O "Ideal". Se cheamă "Ideal", deși în contextul ăsta pare mai degrabă nume pus la mișto. O relicvă de pe la 1970, din aia care are frână la picior, iar frâna de mână e cu o manetă care apasă efectiv pe cauciuc, de zici că-i zici roții "te rog frumos, oprește-te". Când am citit că pot veni cu orice bicicletă, inclusiv cu bicicleta lui bunicu', am zis în gând: "O zâs că se poate, no, să-și asume!" 
Ies cu "Ideal"-ul din tranzitie și încep să trag la pedale de parcă pot compensa tehnologia prin entuziasm prostesc. Mare greșeală. Trag ca fraierul la pedale, în timp ce pe lângă mine zboară oameni cu MTB-uri. Ce să mai zic de ăia cu cursiere... Pe lângă mine par că nu merg, plutesc. La un moment dat sunt aproape convins că mă depășește și un bufon pe un monociclu. Sau poate e doar în mintea mea. 
No, nu-i bai.
Și aici vine prima revelație: nu trebuie să arăt bine ca să fiu acolo. Trebuie doar să fiu acolo.
Cei 10 km trec ca printr-un vis. Sau ca printr-un vis puțin ruginit, cu lanț care mai scârțâie, dar vis tot e. Mă dau jos de pe dinozaurul ăsta cu pedale fix înainte de linia de intrare în tranzitie. Cu grijă. Cu respect. Cu frică, dacă vrei adevărul. Era să pățesc ca prietenul meu Paul, care la primul lui triatlon s-a dat peste cap frânând brusc înainte de linie. Așa că eu mă dau jos din timp, ca un om care ține la dinți și la claviculă.
O iau la fugă pe lângă mastodontul ăsta cu valoare istorică, pun bicicleta pe rastel și încep alergarea din partea cealaltă. Alerg iar prin parcul acvatic. Mă intersectez cu mulți sportivi. Cu părinți, copii, căței, purcei, tot tacâmul. Și începe să miroasă a burgeri și cartofi prăjiți. Sunt o grămadă de foodtruck-uri p-acilea. Mama, ce foame mi-e.
Un copil mănâncă niște cartofi prăjiți din ăia dipper, groși și nerușinați, cu o tonă de cașcaval topit care se întinde după fiecare mușcătură ca o gumă aurie și obraznică. Îți vine să lași concursul și să te duci direct cu mâna în porția lui. Altul trage de o clătită uriașă, aburindă, plină de cremă care curge încet pe margine, de zici că a fost proiectată special să distrugă psihic un om aflat în efort. Întorc capul în altă direcție și alerg. Că dacă mă uit prea mult, îmi bag picioarele în el duatlon și mă mut la coadă la clătite.
La un moment dat îl văd pe Gheo, sau mă rog, mi se pare că-l văd, mușcând dintr-un burger imens. 'Mnezăul și toți sfinții... culinari, ce imagine. Dar hai că intru din nou în tranziție.
Iar "Ideal"-ul lui bunicu'. Da' nu-i bai. Sunt singurul cu așa o relicvă pe aici. Toți râd de mine. Sau cu mine. Sau poate nici nu rad, dar în mintea mea deja totul pare ușor absurd și comic. Iau tancul de pe rastel și alerg cu el până la ieșire. Iar 10 km de bicicletă.
De data asta parcă merge treaba mai uns. Nu pentru că bicicleta ar fi devenit mai bună, ci pentru că eu sunt deja în concurs, nu pe marginea lui. Nu prea mai sunt mulți pe traseu. Cei cu bicicletele-avion de carbon și sportivii adevărați au terminat de mult. Poate mănâncă burgeri. Sau o clătită. Mama, ce-aș mânca o clătită. Din aia bună, cu gem de afine. Sau de căpșuni. Sau cu Oreo. Sau cu... no, să-mi bag... pană. Dar nu mai contează. Bicicleta asta merge și cu pană, așa simt. Sau poate merg eu din încăpățânare.
Trag ultimii 500 m. Pe ultimii 200 m împing relicva asta, acest "Ideal" care n-a fost deloc ideal, dar a fost perfect pentru mine azi. Intru victorios în zona de tranzitie. Nu victorios în sensul ăla din poze cu medalie între dinți. Victorios pentru că sunt încă aici. Las bicicleta pentru ultima dată pe rastel și o iau la sănătoasa. Încă 1,5 km.
Lumea ne încurajează. Nu sunt ultimul. Dar și dacă eram, atmosfera tot mișto ar fi fost. Îi văd pe alții care se îndoapă cu șpalitățuri, cu burgeri, cu tot felul de minunății. Mai ales pe aia cu clătite. Da' îmi vine și mie rândul. În 100 de metri. În 50. În 20. În curând.
Și apoi, iuhuuuuuu!
Trec linia de finish.
Primul meu duatlon. Acel triatlon fără înot, că n-am fost în stare până la 40 de ani să învăț să înot. Dar mă simt alt om. Mă simt de parcă tocmai am spart un zid care era, de fapt, în capul meu. Și, culmea, nu mă simt sătul. Mă simt exact invers. Simt că vreau mai mult. Vreau să învăț să înot. Trebuie s-o fac.
Și mai e ceva. Atmosfera aia din tranzitii, pe care din afară o vedeam ca pe ceva complicat, rigid și aproape ostil, e de fapt incredibilă. E haos, dar un haos viu. Un haos organizat în care oamenii își caută locul, își pun casca, își scapă câte un gând, câte o emoție, câte o înjurătură șoptită. E forfotă, e panică scurtă, e adrenalină, e fum în cap și foc în piept. E genul ăla de energie care te face să simți că faci parte din ceva mare, chiar dacă tu ai venit cu o biclă "Ideal" de pe vremea când frânele se puneau cu speranță și cu frecare direct pe cauciuc.
Și atunci înțeleg ceva ce poate mulți dintre noi, amatorii, uităm. Uneori nu proba e prea grea. Nu distanța. Nu regulile. Nu ceilalți. Ci povestea pe care ne-o spunem singuri înainte. Aia ne sperie cel mai tare. Aia ne face să credem că nu suntem de acolo.
Dar poate că exact de acolo trebuie început. Cu ce ai. Cu ce știi. Cu ce poți. Cu bicicleta lui bunicu', dacă asta ai. Cu emoții. Cu îndoieli. Cu frână la picior și cu sufletul făcut ghem.
Curajul contează mai mult decât bicicleta. Și uneori primul pas spre ceva mare nu e nici spectaculos, nici elegant. E doar puțin ridicol, puțin stângaci și foarte sincer.
Exact ca mine, împingând un "Ideal" prin tranzitie și simțind, pentru prima dată, că poate... no... chiar pot.
______
Desigur, asta a fost o poveste. Un gând pornit din trăirile mele, din ce am simțit eu în astfel de concursuri și din dorința de a duce mai departe frumusețea sportului ăstuia. Am vrut să scriu toate astea nu doar ca să povestesc ceva simpatic despre o bicicletă "Ideal" și despre un om care se luptă mai ales cu propriul cap, ci și ca să vă motivez să faceți mișcare, să vă învingeți teama de astfel de concursuri și, de ce nu, de orice provocare nouă care acum pare prea mare.
Lucrurile astea nu sunt făcute doar pentru "zei". Sunt făcute și pentru noi, muritorii de rând. Doar că noi le trăim altfel. Mai intens, mai sincer, mai cu nod în gât, mai cu frică, mai cu mirare. Și poate tocmai de-aia ne și schimbă mai tare.
Ce ne oferă, de fapt, astfel de provocări? Mult mai mult decât o medalie sau o poză la finish. Ne oferă disciplină. Încredere. Curaj. Ne arată că putem mai mult decât credeam. Ne scot din rutină. Ne pun corpul și mintea la treabă. Ne dau energie, claritate și poftă de viață. Ne fac să ne respectăm mai mult. Și, poate cel mai important, ne lasă cu sentimentul ăla greu de explicat în cuvinte: că am făcut ceva real, ceva pentru noi, ceva ce părea greu sau chiar imposibil, iar acum nu mai pare.
În comentarii vei găsi linkuri către acest concurs și către postarea pe care am scris-o pe pagina Seven: "7 gânduri care te țin departe de primul tău duatlon sau triatlon".
Dacă ți-a plăcut textul, trimite-l și altor prieteni despre care crezi că i-ar putea ajuta. Mi-ar plăcea tare mult să ne vedem la start. 
