Am deschis ochii și pentru câteva secunde n-am înțeles nimic. Ce zi e? Ce s-a întâmplat? Gata? S-a terminat tot?
Aveam în mine senzația aia de după nopțile prea lungi și prea intense, când nu te doare ceva anume, dar simți că tot corpul și tot capul încă plutesc într-un fel de ceață. Un soi de mahmureală, doar că nu de la băutură. De la muncă, stres, nesomn, adrenalină, emoție și concurs…
La început totul era neclar. Dar apoi au început să apară imaginile. Pe sărite. Ca niște bucăți de film găsite prin memorie. O privire, o voce, o încurajare, un viraj, o senzație din piept, un om drag, o secundă în care simțeai că nu mai poți, apoi alta în care simțeai exact contrariul. Și din toate fragmentele astea s-a reconstruit, încet, ziua de ieri.
Concursul de sâmbătă a fost, fără exagerare, cel mai intens pe care l-am trăit până acum. Și nu din cauza distanței, nici a vreunui obiectiv de timp, ci pentru că de data asta n-am fost doar sportiv. Am fost și organizator. Iar combinația asta schimbă tot. Complet.
Mereu am avut respect pentru organizatori. Chiar și atunci când n-am știut exact ce înseamnă toată munca din spate, mi-am imaginat că nu e deloc simplu. Dar oricât ți-ai imagina, tot nu se compară cu momentul în care ajungi, cu adevărat, de partea cealaltă a baricadei. Abia atunci înțelegi câtă presiune e, câte lucruri nevăzute se adună și cât de mult se consumă, de fapt, pentru ca alții să poată trăi frumos doar câteva ore de concurs.
Pentru mine au fost nopți dormite pe sărite, telefoane, mesaje, discuții, decizii și un volum de muncă greu de pus în cuvinte. Pentru restul echipei a însemnat drumuri în toate direcțiile, alergătură, stres și multă energie consumată din mers. Și peste toate astea, în perioada asta n-am lucrat doar la concurs. În cadrul Seven am mers, în paralel, și pe o direcție nouă, una în care încercăm să așezăm lucrurile mai bine și mai clar, inclusiv din punct de vedere al organizării și al relației cu oamenii noștri. Nu doar să facem, ci să facem mai limpede, mai eficient și mai ușor de înțeles pentru toți cei care fac parte din povestea asta.
Și peste toată nebunia asta au venit ultimele trei zile dinaintea concursului. Zilele acelea care te storc de tot. Cu 2-4 ore de somn pe noapte, cu mintea împărțită în zece locuri și cu senzația că orice rezolvi mai apare încă ceva. Iar toată perioada asta a culminat cu faptul că, în mijlocul haosului, am luat și startul la una dintre probe. Cea cu 5,5 km de alergare și 20 km de bicicletă.
Știam că o să fie intensă proba asta. Mai făcusem ceva asemănător, culmea, tot cu Seven, la un triatlon sprint în Thassos, și țin minte perfect cât de tare m-a rupt. Curselele astea scurte au ceva al lor. Nu te lasă să te așezi, nu te lasă să negociezi cu tine, nu te lasă să mergi "ok-ish" și să speri că vezi tu după. Te obligă să tragi. Să fii acolo. Să stai cu accelerația apăsată mai mult decât ți-ar conveni. Nu poți nici să alergi, nici să pedalezi la relanti și să zici că merge și așa. Pur și simplu nu merge.
Ieri, pe la 12:40, cu vreo 20 de minute înainte de start, am lăsat jos haina de organizator și m-am echipat pe fugă în costumul de tri și în tot ce mai aveam nevoie. Bicicleta o dusesem deja în tranziție pe la 10. A fost momentul ăla în care am încercat să pun totul pe pauză și să-mi dau voie, în sfârșit, să mă bucur și eu de cursă. Și chiar a fost tare fain. Mai ales că startul s-a amânat cu vreo 40 de minute și, fără să vreau, am primit un mic cadou: timp. Timp să respir. Timp să mă uit în jur. Timp să simt atmosfera, nu doar s-o gestionez.
M-am bucurat mult să mă întâlnesc cu prieteni dragi, să schimbăm două vorbe și să simt din nou starea aia specială de dinaintea cursei. Adrenalina aia care plutește în aer și te ține într-o tensiune bună, aproape electrică. Te vezi cu oameni pe care i-ai cunoscut prin antrenamente, prin curse, prin momente grele sau frumoase, și cu care, fără să-ți dai seama, ai legat prietenii adevărate. Asta mi se pare unul dintre cele mai faine lucruri în sporturile astea: că te duc în locuri, dar și către oameni. Și uneori legăturile pe care le faci acolo, între un start și un finish, rămân mai bine lipite de tine decât multe altele făcute în viața "normală". Ai doar câteva minute la dispoziție, poate nici atât, dar în ele încap povești, glume, amintiri și o apropiere pe care n-o strică nici timpul, nici distanța.
M-am bucurat tare să-l văd pe Victor, cu care m-am împrietenit la Xman Oradea. Prima dată ne-am cunoscut acum doi ani, la proba de bicicletă. Eram cam la același nivel și ne depășeam reciproc din când în când. Țin minte și acum cum îl depășeam pe o urcare, dar era genul ăla de depășire absurdă, ca două TIR-uri pe autostradă când unul trece de celălalt cu 1 km/h în plus 
Am și aruncat atunci o vorbă pe tema asta și de acolo s-a legat prima discuție. Apoi, anul trecut, ne-am reîntâlnit pe traseul de alergare și am alergat o bucată împreună. Și uite așa, din depășiri penibile, glume și câțiva kilometri făcuți cot la cot, s-a legat o prietenie. Asta e frumusețea în sportul ăsta: uneori oamenii nu intră în viața ta prin ușa mare, ci pe lângă tine, transpirând, gâfâind și zicând o tâmpenie bună exact când trebuie.
Și cred că fix asta fac sporturile astea atât de speciale. Nu doar efortul, nu doar satisfacția de la final, nu doar lupta cu tine. Ci oamenii. Oamenii pe care îi întâlnești pe drum, legăturile care se fac fără să le forțezi, prieteniile care apar din suferință, din glume spuse cu pulsul la 170, din încurajări scurte și sincere, din kilometri împărțiți. E ceva foarte curat în treaba asta. Pentru că atunci când alergi, pedalezi sau tragi de tine lângă alții, dispar multe măști. Rămâne omul. Adevărat. Și poate de asta legăturile făcute în sport au alt gust. Se lipesc altfel de tine.
M-am bucurat să-i văd și pe Bogdan și Gabi, cu care formam echipa Inglourious Basterds la Gerar, pe Valeria, pe Cristal și pe mulți, mulți alții cu care poate nu mă văd des, dar cu care mă reîntâlnesc prin concursuri de parcă am pus viața pe pauză de data trecută și o reluăm exact de acolo. Asta îmi place mult la lumea asta. Poate că nu vorbim zilnic, poate că nu ne vedem cu lunile, dar când ne întâlnim la o cursă, nu există stângăcie. Există doar bucuria aia simplă că ne vedem din nou, tot acolo unde ne place nouă cel mai mult: în agitație, în emoție și în nebunia aia frumoasă dinainte de start.
Carmen, la primul ei duatlon oficial, era și ea plină de emoții. Cu ochii roșii de nesomn, exact ca mine. Lăsase și ea treaba deoparte în același timp, ruptă de oboseală, dar cu nerăbdarea aia care îți ține corpul în picioare chiar și când mintea ar cere un pat. M-am uitat la ea și mi-a plăcut mult imaginea asta: doi oameni terminați de oboseală, storși de ultimele zile, dar tot acolo, gata să ia startul. Nu pentru că era simplu. Ci pentru că ne doream să fim acolo.
Pentru că regulamentul nu permite statul la plasă între bărbați și femei, stabiliserăm dinainte că nu prea aveam cum să facem cursa împreună. Și poate că era mai bine așa. Eu aveam în mine atâta adrenalină strânsă din ultimele luni, în care m-am chinuit efectiv să găsesc timp pentru sport, încât aveam chef să-mi rup plămânii în două. Chiar dacă știam foarte bine că o să sufăr după Dar uneori ai nevoie și de genul ăsta de descărcare. Să dai drumul la tot ce-ai strâns. La toată frustrarea că n-ai avut timp, la toată munca, la toată pasiunea care s-a bătut cap în cap cu alte responsabilități. Și exact asta simțeam că vreau să fac.
La start i-am dat blană. Oricum, toți plecaseră într-un ritm absurd de tare. Eu speram doar să duc cei 2 km fără să-mi sară instalația complet și să nu mă adune de pe asfalt la capătul lor 
Nici măcar nu m-am uitat la ceas. Îl setasem pe duatlon, dar nu mă interesa timpul. Nu pentru asta eram acolo. Voiam doar să alerg tare, cât să simt cursa, dar nu chiar atât de tare încât să mă autodistrug din primul foc. Evident că finețuri din astea ies mai greu când n-ai mai făcut antrenamente specifice de ceva vreme. Dar, cu toate astea, n-am lesinat până în tranzitie, chiar dacă simțeam deja cum încep să-mi amorțească mâinile și cum corpul îmi transmitea, foarte clar, că l-am luat cam tare 
În tranzitie mi-am scuipat nițel plămânii, că așa se face când vrei să pari sportiv serios după ce ai plecat ca bezmeticul. Cristal mă încuraja, mă grăbea, încerca să mă urnească mai repede, dar eu nu eram chiar în apele mele. Mi-am schimbat pantofii, am luat casca, am băgat un gel și am tulit-o cu bicicleta. Încă mai aveam energie. Sau, mă rog, ceva ce semăna a energie. Nu știam cât o să mă țină, dar în momentul ăla nici nu conta prea tare. Eram deja prins în cursă și voiam doar să profit de tot ce mai aveam în mine.
Prima tură de bicicletă am început-o tot în forță. Ciclocomputerul îl uitasem, ceasul de pe mână era aproape inutil pentru că uitasem să schimb proba, așa că am mers din nou la feeling. Și tot în draci. În primii 2,5 km am tras bine. Chiar am reușit să prind un tip care mergea foarte tare și m-am pus în spatele lui. La un moment dat am convenit să mergem împreună. Pe la jumătate am schimbat și am trecut eu în față, după care i-am dat blană. Simțeam cum bubuie tot în mine. Inima, plămânii, picioarele, toate. Și totuși senzația era tare. Greu de descris, dar tare. Mi-o doream. Chiar dacă știam că e un consum stupid de energie și că n-am cum să duc până la capăt în ritmul ăla, mi-o doream. Era, într-un fel, descărcarea ultimelor luni. A muncii, a nopților nedormite, a pasiunii puse și aici, și în cealaltă parte a vieții, a frustrării că nu reușesc mereu să găsesc echilibrul între ele.
La capătul primei ture, tipul a trecut din nou în față și am reușit să stau bine după el o vreme. Doar că, pe la jumătatea turei a doua, la o întoarcere de 180 de grade, l-am pierdut. Și, deși am încercat să-l prind din urmă, a fost doar încă un consum inutil de energie. Dar asta e una dintre prostiile frumoase din cursele scurte: știi că nu e cea mai deșteaptă decizie, dar uneori tot te duci după ea. Nu pentru că are sens. Ci pentru că, în mijlocul cursei, simți că încă poți, că încă vrei, că încă merită să vezi ce mai scoți din tine.
La ieșirea din tranziție am văzut-o și pe Andra, fiică-mea, care și-a dorit să facă parte din echipă ca voluntar. Și m-a bucurat tare mult treaba asta. Mie îmi place enorm când îi văd pe cei tineri aproape de sport, de atmosferă, de genul ăsta de evenimente, chiar și din afara cursei. Nu trebuie să fie toți în linia de start ca să conteze. Uneori tot de acolo începe totul: din faptul că sunt prezenți, că văd, că simt, că se implică. Iar Andra a fost acolo la fiecare trecere a mea. Apa luată de la ea a fost, evident, cea mai bună apă din concurs, iar pentru mine a fost mai mult decât un voluntar. A fost omul meu de pe margine, susținerea mea și un punct fix într-o cursă în care, sincer, simțeam că mă împrăștii în toate direcțiile 
No, nu-i bai, mi-au mai dat Răreș și Radu niște energie din vorbe, din caterincă, din genul ăla de încurajări care vin exact cum trebuie când ești pe avarii. Și m-am dus mai departe. Doar că, între timp, energia nu mai ajunsese la zero. Ajunsese pe minus 
Simțeam că am ras tot ce se putea rade din rezervele posibile și că, de acolo încolo, tot ce mai făceam era pe datorie.
Mai departe am luat-o la fugă, dar cu greu. Am făcut una dintre cele două ture, iar când să o încep pe a doua, am văzut-o pe Carmen și am așteptat-o puțin, să alergăm împreună. Să mai schimbăm o vorbă, să-i mai pun și eu o mână pe fund, ca la Cervia, dacă ai citit povestea , și să-mi mai iau nițică energie de acolo. Adevărul e că, în cursele astea, uneori o glumă, un zâmbet sau un om drag pe care-l prinzi din mers îți dau mai mult decât orice gel.
Am făcut o tură cu ea, apoi eu a trebuit să intru din nou în tranziție pentru ultima tură de bicicletă. "Nu mai e mult", mă încurajam singur. Și i-am dat iar la pedale. Evident că rămăsesem bine în urmă față de restul, dar în momentul ăla chiar nu mai conta. Am tras cât am putut. O vedeam pe Valeria în fața mea și mi se părea o motivație bună s-o prind din urmă. Numai că între timp am prins-o pe Carmen, am mai schimbat o vorbă, am mai furat un strop de "energie" și am plecat mai departe. Dar, oricât am tras, pe Valeria n-am reușit s-o prind. Mă apropiam, dar nu suficient. Și atunci mi-am zis că poate o iau la alergare
Odată terminată și ultima tură de bicicletă, iar m-am văzut cu Andra, am luat două pahare de apă și am început ultima alergare, de data asta prin parcul acvatic. Foarte fain traseul, mi-a plăcut mult. Avea ceva jucăuș, ceva care te mai scotea puțin din chin. Doar că Valeria era deja bine în fața mea. Până mi-am schimbat eu pantofii de bicicletă cu cei de alergare, se dusese. Dar am plecat și eu după ea cu gândul că poate, poate. Și dă-i și aleargă. În primele sute de metri chiar simțeam că pot. După vreo 500 de metri a început iar respirația aia grea și senzația că-mi scuip plămânii, dar nu m-am lăsat. Ce mare lucru, mi-am zis, nu rezist eu încă un kilometru și ceva?! 
Și, într-un final, am trecut și eu linia de finish. La 25 de secunde după Valeria, dar sincer, nici că-mi păsa. Eram super fericit că făcusem proba, că mă dusesem până la capăt și că mă bucurasem de ea așa cum puteam în contextul ăla. În capăt îi văd pe Valeria și pe Gabi, Andra făcea poze, și m-am bucurat tare mult s-o văd și acolo, prezentă, atentă, cu ochii pe noi Sunt momente mici, dar fix ele rămân lipite de tine după.
Am făcut poze, am mai schimbat o vorbă cu Flabio, antrenorul de la Seven, apoi mi-am mutat toată atenția către Carmen. O tot așteptam să apară. Și când a apărut, i-am dat cu galerie, cu filmare, cu tot ce trebuie. Iar la final, Andra a venit cu ideea să alergăm toți trei împreună ultimii metri. Și a fost un moment tare frumos. Carmen era fericită, terminase prima ei competiție multisport oficială, cu multă emoție, multă bucurie și cu toată oboseala aia bună care vine când știi că ai făcut ceva ce contează pentru tine. Și, pe deasupra, a luat și locul 2 la categorie de vârstă.
A fost unul dintre momentele alea în care nu mai contează nici cât ai tras, nici cât te-au durut picioarele, nici cât de obosit ești. Te uiți la omul de lângă tine și simți bucuria lui de parcă e și a ta. Sau poate chiar e. Și cred că despre asta e mult sportul, până la urmă. Despre cursele tale, da. Dar și despre bucuria de a fi acolo pentru ai tăi când își trăiesc propriile momente importante. Iar finalul ăla, cu noi trei alergând împreună, mi-a rămas în minte ca unul dintre cele mai frumoase cadre ale zilei.
Mai departe n-am avut prea mult timp să stau în bucuria aia de după finish, pentru că sistemul de cronometrare avusese probleme pe partea de afișare a rezultatelor, iar ce implementasem eu în site nu funcționa cum trebuia. Nu din cauza mea, evident, ci pentru că partea lor n-a livrat ce trebuia să livreze. Mi-au trimis niște liste și am fugit înapoi în birou să văd cum le import și cum le așez repede într-o formă decentă, nu doar ca niște PDF-uri aruncate acolo. Nu voiam să-mi bat joc de platforma pe care o făcusem. Muncisem mult la ea și chiar țineam să arate bine, să se miște bine și să ofere oamenilor ceva clar, util și plăcut. Am primit multe feedbackuri frumoase legate de ea și m-a bucurat enorm. Am pus multă pasiune în dezvoltarea ei și am vrut să fie ceva actual, curat și gândit cu cap, cu tot ce mi-a lipsit mie, de multe ori, ca participant. Dacă a ieșit exact cum mi-am dorit, asta o să spună mai bine cei care au folosit-o.
Mi-a ținut și Bogdan puțin de urât până am rezolvat toată povestea cu rezultatele, apoi m-am întors și eu în zona de festival. Și, sincer, în momentul ăla aveam o singură direcție clară în viață: burgerul de la Bibo. Mi s-a părut extraordinar de bun. Poate și pentru că eram rupt de foame, poate și pentru că chiar a fost bun, poate și pentru ambele motive la un loc. Dar a intrat fix cum trebuie. Genul ăla de mâncare care nu mai e doar mâncare, ci recompensă.
Apoi, ușor-ușor, petrecerea s-a spart după festivitatea de premiere. A venit și o ploaie care părea că vrea să rupă tot, dar parcă s-a răzgândit pe drum și n-a mai apucat să-și facă de cap complet. Lumea s-a agitat, mulți se grăbeau spre casă, mai apăreau și mici nemulțumiri, cum e normal la orice eveniment mare, dar per total lucrurile au rămas sub control. Și aici chiar cred că a contat mult cum a fost gestionată toată atmosfera. Cu calm, cu prezență de spirit și cu tonul potrivit, MC-ul a știut să țină lucrurile în mână și să nu lase agitația să se transforme în altceva.
Iar după ce toți au terminat și lumea a început să se risipească, noi ne-am apucat de strâns. De cărat, de pus lucruri în mașini, de mai schimbat două vorbe, de tras aer în piept și de constatat, sincer, că eram cam toți zombie. Dar niște zombie fericiți. Și cred că asta contează. Am fost o echipă faină acolo și simt că lucrurile vor merge mai departe frumos. Mai avem încă două evenimente Seven anul ăsta, ambele triatloane, tot aici, la Divertiland. Unul în iunie și unul în septembrie. Până atunci, mai am o săptămână de muncă, apoi plec în Thassos pentru două săptămâni, să-mi încarc și eu bateriile, că după o perioadă ca asta simt că am nevoie nu doar de odihnă, ci de o resetare adevărată.
După experiența asta, cred că am înțeles și mai bine ceva ce bănuiam de mult: că uneori cele mai grele zile nu sunt cele în care tragi doar pentru tine. Ci cele în care încerci să duci și visul tău, și responsabilitatea față de alții, și pasiunea, și oboseala, și dorința ca totul să iasă bine pentru toată lumea. Și, culmea, tocmai zilele astea te schimbă cel mai mult. Pentru că te golesc de tot, dar în același timp îți arată din ce ești făcut.
Pentru mine, concursul ăsta n-a fost doar despre o probă terminată, nici doar despre faptul că am fost acolo în două roluri. A fost despre cât de mult poți duce atunci când faci ceva în care crezi cu adevărat. Despre cum pasiunea te ține în picioare chiar și atunci când somnul lipsește, corpul cere pauză și capul e împărțit în zece direcții. Și mai ales despre faptul că lucrurile frumoase nu ies niciodată din comoditate. Ies din haos, din efort, din implicare, din oameni care pun suflet adevărat și aleg să tragă împreună.
M-am bucurat că am trăit ziua asta și ca sportiv, și ca om din spatele ei. M-a obosit cumplit, dar mi-a și umplut ceva în mine. Mi-a amintit de ce iubesc sportul, de ce iubesc oamenii din jurul lui și de ce, chiar și când pare prea mult, tot simți că merită. Pentru că la final nu rămâi doar cu niște rezultate, niște poze sau niște cifre. Rămâi cu stările, cu oamenii, cu momentele alea care te lovesc direct în piept și îți spun că ai fost exact unde trebuia să fii.
Așa că, dacă trag linie, cred că asta rămâne cel mai puternic: că uneori ieși dintr-o zi complet terminat, dar mai viu decât înainte. Și poate fix asta e semnul că ai făcut ceva care a contat. Nu doar pentru tine, ci și pentru alții. Iar când se întâmplă asta, toată oboseala, tot stresul și toate nopțile nedormite parcă nu mai sunt doar un preț. Devin parte din poveste. Una pe care chiar merită s-o trăiești.