Stories and running experiences.
Gerar nu e despre timp, ci despre oameni. Despre echipe care rămân împreună, ritmuri negociate, povești spuse în alergare și un „we run as one” care chiar se respectă. Dacă n-ai alergat la Gerar, sunt șanse mari să nu-l ghicești. Dar dacă ai fost o dată, știi deja de ce revii.
Pentru câteva zile, Monopoli n-a fost un oraș, ci un ritm. Mâncare ca pretext, oameni care te iau firesc, străduțe care te lasă să mergi încet și senzația rară că nu ești doar turist. Un loc care nu se arată din prima, dar care, dacă îl lași în pace, ți se lipește de tine și nu te mai lasă să pleci la fel.
De Revelion am fugit în Monopoli nu ca să fac performanță, ci ca să dorm, să mănânc, să alerg fără scop și să-mi pun capul la loc. Cu mare, cu liniște, cu alergări lente și cu bucuria simplă de a fi prezent. Uneori nu e despre kilometri sau planuri. E despre să știi când să pleci. Și unde.
Valurile nu vin niciodată să te întrebe dacă ești pregătit. Vin și atât. Iar felul în care stai în fața lor spune tot. Un gând de La mulți ani despre prezent, despre normalul fiecăruia și despre curajul de a merge mai departe fără grabă, dar fără să dai înapoi.
Plecasem liniștit spre Bari, cu gândul deja la Monopoli, mare și mâncare bună. Doar că avionul avea alte planuri. Un motor care nu coopera, oameni care se uitau lung la elice, cârpe, spray-uri imaginare și un dialog interior demn de o Dacie 1300 reparată pe marginea drumului. Între două amânări și un burger mâncat preventiv, speranța rămânea aceeași: să decolăm înainte să mai scoată cineva o cârpă din buzunar.
După aproape trei săptămâni fără alergare, ceața, frigul și vântul de pe Lacul Morii au venit exact când trebuia. A fost mai mult decât o revenire fizică: a fost o limpezire de cap, după o perioadă intensă de muncă, proiecte și nopți scurte. O alergare simplă, fără presiune, care a pus lucrurile la loc și a deschis, liniștit, drumul spre următorul obiectiv.
Nu a fost un an despre recorduri, ci despre oameni, drumuri și sens. Despre curse care m-au rupt și m-au așezat, despre comunitate, familie, prieteni și momente care au contat mai mult decât orice timp final. Un an plin, greu și bun, în care alergarea n-a fost o luptă cu limitele, ci felul meu de a-mi trăi viața, cu tot ce a avut ea mai intens.
La 8:20, cu cafeaua în mână și cinci ore de somn în spate, totul părea o idee proastă. Oboseală, frig, haos. Și totuși, promisiunile, oamenii și energia dinaintea startului au cântărit mai mult. A fost o alergare fără obsesia timpului, dar plină de întâlniri, povești și momente care îți reamintesc de ce alergi. Nu pentru pace, nu pentru medalie, ci pentru sentimentul ăla rar că ești exact unde trebuie, alături de oamenii potriviți.
Dupa 100 km la Alberobello, nopti nedormite, epuizare si pauza fortata, alergarea de azi a venit exact cand trebuia. Vreme urata, drumuri cunoscute vazute cu ochi de turist, intalniri neasteptate si povesti spuse din mers. O alergare fara presiune, dar cu sens, care a legat din nou picioarele, capul si increderea pentru ce urmeaza. Uneori, revenirea nu vine spectaculos, ci lin, in 19 kilometri facuti cu capul limpede.
🇮🇹🏃♂️ 100 km în Puglia. O cursă, o comunitate și un om care n-a alergat nici măcar o secundă singur.A fost cursa aia... cursa care iese perfect, fără să fie perfectă. Cursa care te pune la încercare...
Prima seara in Bari a inceput exact asa cum trebuie: cu gașca completa, strazi in care te ratacesti de placere, mare aproape si mult prea multa mancare buna. De la polpo crocant mancat pe fuga, la caracatita care se rupe singura in farfurie, Aperol fara numar si povesti cu oameni dragi, totul a fost o incalzire perfecta pentru ce urma. Alergarea de 100 km nu era inca aici, dar povestea ei incepea deja, printre farfurii, rasete si sudul Italiei.
🧡 42 de kilometri te schimbă. De fiecare dată. Pentru totdeauna.🌙 E noapte și orașul doarme. Doar eu mai sunt treaz, cu gândurile în priză și picioarele gata să ia foc mâine dimineață. Puțin mai înc...