Stories and running experiences.
O alergare de 20 km pe Lacul Morii, într-o dimineață cu ploaie măruntă, s-a transformat într-o aventură neașteptată. Un melc pe promenadă, o filmare cu drona și, mai ales, o oprire pentru niște cartofi și un berbecuț "doar de gust" au schimbat complet planul. Uneori, cele mai reușite alergări nu sunt cele perfecte, ci cele care îți lasă o poveste.
Un gând pornit din trăirile mele, din ce am simțit eu în astfel de concursuri și din dorința de a duce mai departe frumusețea sportului ăstuia. Am vrut să scriu toate astea nu doar ca să povestesc ceva simpatic despre o bicicletă "Ideal" și despre un om care se luptă mai ales cu propriul cap, ci și ca să vă motivez să faceți mișcare, să vă învingeți teama de astfel de concursuri și, de ce nu, de orice provocare nouă care acum pare prea mare.
În viața mea au fost, și sunt, patru femei care m-au definit profund. Patru femei, patru generații, patru forme diferite de forță: Mamuci, Ica, Carmen și Andra.
După 5 luni am aflat de ce era să abandonez la Ironman Emilia-Romagna. Nu din oboseală, nu din lipsă de energie, ci din cauza unui mușchi despre care nu știam că există. O poveste aflată întâmplător, la masă, după Gerar.
Prima cursă a anului vine, de obicei, cu emoție și entuziasm. Anul ăsta a venit pe fugă, între taskuri, oboseală și un pui de somn de 15 minute care s-a simțit ca o luptă pierdută din start. Gerarul nu e doar o competiție, e un exercițiu de echipă, de acceptare și de mers împreună, chiar și atunci când unul dintre noi e veriga slabă. O poveste despre alergare, oameni, ritmuri diferite și sensul care rămâne dincolo de kilometri și rezultate.
Alergarea n-a fost niciodată doar despre a ajunge undeva. A fost despre a mă apropia. De lucruri lăsate în urmă, de versiuni ale mele îngropate sub kilometri, sub zile ocupate, sub tăceri. ‘Din’ nu e un loc. ‘Din’ e un timp.”
Gerar nu e despre timp, ci despre oameni. Despre echipe care rămân împreună, ritmuri negociate, povești spuse în alergare și un „we run as one” care chiar se respectă. Dacă n-ai alergat la Gerar, sunt șanse mari să nu-l ghicești. Dar dacă ai fost o dată, știi deja de ce revii.
Pentru câteva zile, Monopoli n-a fost un oraș, ci un ritm. Mâncare ca pretext, oameni care te iau firesc, străduțe care te lasă să mergi încet și senzația rară că nu ești doar turist. Un loc care nu se arată din prima, dar care, dacă îl lași în pace, ți se lipește de tine și nu te mai lasă să pleci la fel.
De Revelion am fugit în Monopoli nu ca să fac performanță, ci ca să dorm, să mănânc, să alerg fără scop și să-mi pun capul la loc. Cu mare, cu liniște, cu alergări lente și cu bucuria simplă de a fi prezent. Uneori nu e despre kilometri sau planuri. E despre să știi când să pleci. Și unde.
Valurile nu vin niciodată să te întrebe dacă ești pregătit. Vin și atât. Iar felul în care stai în fața lor spune tot. Un gând de La mulți ani despre prezent, despre normalul fiecăruia și despre curajul de a merge mai departe fără grabă, dar fără să dai înapoi.
Plecasem liniștit spre Bari, cu gândul deja la Monopoli, mare și mâncare bună. Doar că avionul avea alte planuri. Un motor care nu coopera, oameni care se uitau lung la elice, cârpe, spray-uri imaginare și un dialog interior demn de o Dacie 1300 reparată pe marginea drumului. Între două amânări și un burger mâncat preventiv, speranța rămânea aceeași: să decolăm înainte să mai scoată cineva o cârpă din buzunar.
După aproape trei săptămâni fără alergare, ceața, frigul și vântul de pe Lacul Morii au venit exact când trebuia. A fost mai mult decât o revenire fizică: a fost o limpezire de cap, după o perioadă intensă de muncă, proiecte și nopți scurte. O alergare simplă, fără presiune, care a pus lucrurile la loc și a deschis, liniștit, drumul spre următorul obiectiv.