❤️🇮🇹 Am fost într-un film. Unul adevărat. Și, pentru câteva zile, am fost italian.
Pentru mine, Monopoli a fost mereu genul de loc prin care am trecut de multe ori, dar în care n-am stat niciodată cu adevărat. Și e o diferență uriașă între a trece și a sta. Când stai, nu mai e despre „oraș”, ci despre oameni. Despre cum te privesc fără suspiciune, despre cum vorbesc cu tine chiar dacă nu vorbiți aceeași limbă, despre familiaritatea aia care apare surprinzător de repede în orașele mai mici, mai ales în perioadele în care nu sunt invadate de turiști.
Mâncarea, evident, e parte din poveste. Dar nu ca spectacol, nu ca poze frumoase pentru Instagram. Ci ca pretext. Pretext să stai, să vorbești, să mai ceri ceva, să mai aștepți. În Monopoli mâncarea nu e „experiență gastronomică”, e viață de zi cu zi. Magazine mici, alimentare de cartier, cafenele unde intri de trei ori în aceeași dimineață și nu se uită nimeni ciudat la tine. Mâncarea e liantul dintre tine și oraș.
Monopoli nu e un loc prin care treci. E un loc în care stai.
Și poate de asta Monopoli mi-a plăcut atât de mult. Pentru că nu încearcă să fie nimic altceva decât este. Un oraș de mare, cu port, cu străduțe albe, cu ziduri vechi, cu oameni care își trăiesc viața liniștit. Iar dacă ajungi aici cu stomacul deschis și cu capul liber, ai toate șansele să pleci de aici cu ceva mai mult decât niște poze. 😍
Am ajuns seara, târziu, după un zbor întârziat, obosiți și fără chef de nimic complicat. Tren, taxi, bagaje, genul de sosire în care nu mai ai energie nici să te entuziasmezi, nici să te plângi. Doar foame. Din aia serioasă. Italia, însă, are darul ăsta simplu și genial: nu te pune să aștepți. Te așază direct la masă.
Prima seară. Foame, oboseală și o masă care ne-a pus pe picioare
Seara în care am ajuns n-a fost despre plimbări, poze sau descoperiri. A fost despre foamea aia care nu mai are răbdare. Din aia de după drum, după nervi, după „hai odată”. Am intrat la Trattoria Re Umberto - Panzerotteria Pizzeria, fără așteptări, fără chef de explicații și fără dorința de a impresiona pe nimeni. Fix genul de loc unde te așezi, comanzi și mănânci. Atât. Și, sincer, exact asta voiam.
Prima farfurie a fost caracatița la grătar. Simplă, curată, fără să fie înecată în sosuri sau idei inutile. Fragedă, cu gust de mare adevărat, nu de cauciuc. Din alea care te fac să taci puțin și să te concentrezi pe ce ai în față. Apoi a venit mâncarea aia tradițională Tiella Barese, cu orez, cartofi și midii, aparent banală, dar periculos de bună. Zici ca au aruncat în oală tot ce-au găsit prin casă. 🤭 Am descoperit-o anul trecut, de Crăciun, mai mult din curiozitate. N-am știut atunci dacă îmi place sau nu. Anul ăsta am mâncat-o de două ori și parcă de fiecare dată era mai bună. Acum, a treia oară, a fost clar: e genul de mâncare care nu te cucerește din prima, dar odată ce te-a prins, nu-ți mai dă drumul.
Pastele cu homar au venit cu jumătate de crustaceu în farfurie, fără obligații și fără teatrul ăla turistic cu „trebuie două porții”. Jumătatea aia a fost suficientă și cinstită. Pastele, foarte bune, iar sosul… sosul era vedeta. Deși pe bază de roșii, avea o culoare mai închisă și un gust adânc, intens, clar venit din tot ce se scurge din homar în timpul gătitului în tigaie, când pastele dansează cu carnea, cu sucurile și cu toată esența aia care nu se vede, dar se simte din prima îmbucătură. Nu era sosul ăla roșu strident, de vitrină. Era dens, legat, cu personalitate. Din alea care te fac să aduni tot din farfurie fără să-ți pese cum arăți.
A fost o masă fără spectacol, dar exact ce trebuia. N-a încercat să fie memorabilă și tocmai de asta a fost. Ne-a pus pe picioare, ne-a liniștit și ne-a spus, fără vorbe mari, că suntem în locul potrivit. Prima seară în Monopoli s-a încheiat așa cum trebuie: cu stomacul fericit și cu senzația că zilele următoare o să fie bune. 😊
Oamenii fac locul. Nu invers.
Pe 31 dimineața am ieșit devreme, dintr-un motiv simplu: voiam să prind orașul normal, nu isteria de final de an. Alimentara pe care o ochisem se numea Numeri Primi și urma să se deschidă puțin mai târziu, așa că până atunci am intrat la Michelangelo – L’arte del gusto, o cafenea mică, caldă, cu oameni incredibil de primitori pentru 31 decembrie la 7:30 dimineața.
Am băut o cafea, am stat la o bârfă la telefon, mi-am văzut de ale mele și, da, a fost și o țigară. A picat bine. Exact genul de început de zi fără grabă, fără planuri mari. Când s-a deschis Numeri Primi, m-am mutat firesc acolo. Și de aici a început, de fapt, adevărata distracție.
Cred că eram primul client. Din secunda aia am știut că e genul de magazin pe gustul meu. Mic, de cartier, dar cu vitrinele pline și clar organizate. Prosciutto de mai multe feluri, diferențiate după maturare, pancetta arrotolata, mortadella, toate expuse astfel încât să vezi ce cumperi. Ce-mi placuce enorm este că poți lua exact cât vrei: 100–200 de grame, câteva felii, fără priviri ciudate. Vânzătoarele ambalau totul impecabil, felie peste felie, ușor suprapuse, apoi strat de folie și iar felii. Un ritual în sine.
Am tot adăugat: burratine mici, scamorza neafumată, roșii deshidratate în ulei, pesto... la un moment dat nici eu nu mai știam ce comand și ce urmează. Când m-au întrebat dacă vreau pâine, reflexul meu de român umblat m-a făcut să cred că sigur nu e proaspătă. Noroc că au insistat și m-au trimis la colegul lor. Omul mi-a explicat calm că pâinea tocmai venise și că fiecare sortiment era ambalat separat, în pungi de hârtie. Evident, am plecat cu vreo șapte feluri diferite. 😂
La casă, tipul m-a ajutat să împachetez. Am schimbat două vorbe despre mâncare și despre sandvișuri făcute ca italienii, din alea pe care le mănânci liniștit acasă, nu pe fugă. La final mi-a spus că am un mic bonus, un voucher valabil pe 3 ianuarie. Cum eu știam că nu voi mai fi in Monopoli, i-am spus să-l dea altcuiva. Fix în spatele meu era o cunoștință de-a lui. I l-a oferit.
Omul, pe la 55–60 de ani, italian get-beget, s-a uitat la mine preț de o secundă în plus. Genul ăla de secundă în care îți dai seama că urmează ceva. Mi-a mulțumit, mi-a urat La mulți ani și a zis, foarte firesc, că trebuie să-mi dea o îmbrățișare, să-mi aducă noroc în noul an. Și mi-a dat-o. Fără grabă, fără stinghereală.
După care, ca și cum era cel mai normal lucru din lume, mi-a spus că a fost în România, în 1972, cu un prieten. Au făcut autostopul până la noi. Și eu stăteam acolo, cu sacoșele în mână, încercând să par prezent, dar în capul meu deja rula un film: România din ’72, doi italieni tineri pe marginea drumului, o poveste care a rămas cu el o viață.
A fost un moment mic, dar din alea care te prind pe nepregătite. Și care te fac să uiți complet că ești turist. Italia care îmi place mie nu e în obiective bifate sau în ghiduri. E fix în genul ăsta de întâlniri. ☺️
Când mergi fără grabă, orașul începe să te recunoască
Cu două sacoșe deja pline și o stare din aia bună, greu de pus în cuvinte, am ieșit din magazin și am luat-o spre casă. Nu mă grăbea nimic. Afară era soare, din ăla blând, care nu te orbește, ci te liniștește, iar vântul era mult mai cuminte decât în seara de dinainte, când fusese chiar enervant.
Mergeam încet, fără vreun scop clar, și aveam senzația aia ciudată că sunt într-un film italian vechi, din alea în care nu se întâmplă mare lucru, dar totul contează. Pașii, lumina, oamenii care trec pe lângă tine. Nu eram turist. Eram doar un om care merge pe o stradă din Monopoli.
Pe drum am dat peste un magazin clasic de legume și fructe, din alea pe care italienii le au din două în două străzi. M-am uitat înăuntru, am zis că poate mă opresc altă dată și am mers mai departe. După câțiva pași mi-a părut rău că n-am intrat. Arăta fix cum trebuie. Și aveam să înțeleg imediat că, în Monopoli, când simți impulsul ăsta, de obicei e bine să te întorci.
Vreo 200 de metri mai încolo am dat însă peste altul. De data asta, clar nu mai aveam cum să trec mai departe. Avea și o mașinuță în față, plină de lădițe cu de toate, semn bun din start. Se chema Bistrot FruttAmore e Tradizione și mi-au sărit imediat în ochi niște kaki perfecte, din alea care n-au nicio legătură cu ce găsești pe la noi. Coapte cum trebuie, cu aromă și gust adevărat.
M-am oprit. O tanti m-a întrebat ce vreau, dar între timp m-a preluat alt membru al familiei. Mi-a luat un coș, mi-a pus kaki, m-a dus înăuntru spre casă și, până să ajung efectiv să plătesc, mi-a spus liniștit că mai pot să pun ceva dacă vreau. Și, evident, am mai pus. Un ardei din ăla uriaș, niște roșii, niște ridichi faine… mamma mia. Era ca la piața din Bari, doar că toată înghesuită într-o încăpere mică. Am văzut și un ghiveci de busuioc și am vrut să-l iau, dar mi s-a spus că nu se poate, nu știu din ce motiv. Nicio problemă.
M-am dus la casă să fac totalul și să le împacheteze. Între timp apare un Fabrizio cu un alt ghiveci, iar vânzătorul îmi spune, cu un zâmbet larg, că e pentru mine. Mai avea acolo și niște ouă „de casă”, puse într-un coș cu fân și iarbă, prea frumoase ca să le lași acolo. Le-am luat și pe alea. Bâlbele în italiană și engleză, râsetele, gesturile, toată atmosfera aia de familie m-au făcut să mă simt ca într-un film italian vechi. Și nu, nu exagerez. Chiar așa m-am simțit. 😍
Am plecat de acolo și mai încărcat, dar cumva le duceam pe toate fără probleme. Cu patru sacoșe, m-am oprit la Caffè Roma să iau niște cafele pentru Carmen, că ea nu poate începe ziua fără. Atmosferă faină și acolo: eu cu papornițele, italienii sorbind cafeaua în liniște și gălăgie în același timp. „Liniște” e mult spus, pentru că turuiau mai bine ca mine în timpul alergărilor mele. Cu cafelele la pachet și sacoșele pline, am luat-o spre casă, pe străduțele albe din centrul vechi, înguste, unele cât o persoană, altele cât să treacă o mașină foarte optimistă. Și am ajuns.
Mic dejun ca la bunica, dar în sudul Italiei
Înapoi acasă, cu patru sacoșe și senzația aia bună că ai făcut ceva cum trebuie, am pus totul pe masă. Micul dejun n-a fost mic și nici grabit. A fost din ăla de vacanță, cu „senviciuculețe” făcute pe îndelete, exact cum le fac italienii: pâine bună, prosciutto din belșug, pancetta, mortadella, burratine rupte cu mâna și puse unde apucă. Am fiert și niște ouă moi, mâncate cu lingura din ceașcă, fix cum mâncam la bunica. Carmen e deja obișnuită cu stilul meu de „a face piața” în Italia, așa că n-a fost surprinsă. Din contră, s-a bucurat. Și asta, sincer, e una dintre micile victorii ale dimineții.
După masă am ieșit la plimbare. Fără țintă, fără traseu. Monopoli se lasă descoperit așa. Străduțele din centrul vechi sunt albe, înguste, unele abia cât să treacă un om, altele suficient de largi cât să te întrebi cum a încăput vreodată o mașină pe acolo. Casele par lipite unele de altele, cu uși joase, balcoane mici și rufe la uscat, iar la fiecare colț ai impresia că ai mai trecut pe acolo, chiar dacă e prima oară. Am trecut pe lângă biserici vechi, cu fațade simple, și pe lângă zidurile care îți amintesc că orașul ăsta a fost cândva fortificat. Sunt genul de detalii pe care le vezi doar dacă mergi încet.
Drumul ne-a dus, firesc, spre port. Genul ăla de loc unde Monopoli nu se dă mare, dar se lasă văzut. Bărci legănate ușor, apă liniștită, pescari care-și văd de treabă, nimic pus în vitrină. Un port care trăiește, nu un decor pentru poze. Acolo începi să simți orașul nu ca turist, ci ca om care doar se plimbă.
Din port am luat-o iar spre centru, pentru că pe 31, înainte de prânz, urma un moment mic, dar special. Flacăra olimpică pentru Milano Cortina 2026 trecea prin Monopoli. Nu era final de etapă, nu era spectacol mare. Era o simplă trecere, de tranzit, parte din drumul ei prin orașele Italiei. Și tocmai asta a fost partea frumoasă. Pentru cine nu știe, Milano Cortina 2026 e numele Jocurilor Olimpice de iarnă din 2026, găzduite de Italia, iar flacăra olimpică merge din oraș în oraș ca un fel de „vestitor”, un simbol care anunță că Olimpiada se apropie.
Ne-am strâns în piață alături de localnici. Familii, copii cu stegulețe, oameni care se știau între ei și care stăteau de vorbă ca într-o zi obișnuită. A apărut și primarul, cu eșarfa tricoloră, și a stat printre oameni, fără garduri, fără delimitări inutile. Nimic rigid, nimic forțat.
Flacăra a trecut repede. Fără artificii, fără muzică dramatică, fără încercarea de a face din asta ceva mai mare decât era. Momentul în sine a fost scurt. Dar așteptarea, discuțiile, copiii care se uitau curioși, senzația că toată lumea e acolo nu „pentru eveniment”, ci pentru că așa se face… asta a fost esența. Un gest simbolic, trăit normal. Exact ca Monopoliul. 😍
Portul, străduțele și un moment simbolic trăit normal
După plimbări, frig, port, străduțe și momentul ăla mic cu flacăra olimpică, ni s-a făcut foame. Din aia serioasă. Și nu foame de „hai să mâncăm ceva”, ci foamea care cere masă, scaun, vin și timp. Așa că ne-am dus spre La Locanda dei Pescatori, restaurantul la care voiam de mult să ajung și care, ironic, nu fusese niciodată prima opțiune. Primele două preferate erau ori închise, ori fără loc. Așa că am zis „asta e” și am făcut rezervare aici. Uneori exact așa trebuie să se întâmple lucrurile.
Drumul până la restaurant a fost parte din masă. Am trecut prin port, pe lângă bărci, apoi printr-un pasaj îngust, din ăla care te face să te întrebi dacă duce undeva sau doar te întoarce. Apoi iar pe străduțe, tot mai înguste, până când, dintr-odată, apare locul. Fără firmă stridentă, fără pretenții. Exact genul de restaurant care nu simte nevoia să te convingă de nimic. Dacă ai ajuns până aici, ești deja decis.
Ne-am așezat și ne-am uitat puțin la meniu, dar nu prea mult. Era clar ce urma să comandăm. Tagliolini all’astice e pomodorini. Se comandă doar pentru două persoane, ceea ce are sens, pentru că fiecare farfurie vine cu jumătate de homar adevărat, nu decorativ. Am mai luat un pahar de vin și am zis că „atât pentru început”, știind foarte bine că nu va fi chiar atât. Speram, în secret, să ne dea ustensile pentru homar, pentru că, oricât îmi place să mă murdăresc mâncând, totuși e mai simplu cu uneltele potrivite.
Când una dintre chelnerițe a venit și ne-a pus niște șorțuri, gen bavețele din alea mari de copii, mi-am dat seama că nu o să fie o masă elegantă. 😁 Apoi au apărut ustensilele și farfuriile. Mari. Grele. Cu ditamai jumătatea de homar în fiecare. Cleștii erau deja crăpați, deci nu era chiar muncă de ocnă, dar tot a fost suficient cât să te implici serios. Eu am fost învățat, cu ani în urmă, de o doamnă din Spania, că la homar regula de bază e una singură: sugi bine. Picioare, colțuri, părți pe care mulți le ignoră. Poți să ai clești, instrumente, tot ce vrei. La final, tot suptul rămâne legea. 🤣
A urmat o porceală în toată regula. Carmen nu e mare fan băgat mâinile până la cot în mâncare, așa că onoarea mi-a revenit mie și pentru porția ei. Și n-am făcut-o cu jumătate de măsură. Carnea de homar era dulce, suculentă, iar sosul… sosul era ceva serios. Legat, intens, cu gust de mare, de crustaceu, de roșii care nu țipă, ci completează. Pastele proaspete, din alea care țin sosul pe ele și nu-l lasă să se ducă degeaba. A fost genul de mâncare care te face să încetinești fără să vrei.
La final, la recomandarea chelnerului, am luat un tiramisu de casă, din ăla cinstit, și un sorbet de lămâie, rece, fix cât trebuie, mult mai bun pentru digestie decât orice limoncello pe care l-am refuzat fără regrete. Am băut cafelele aferente, Carmen un cappuccino, eu ristretto-ul meu iubit, din ăla care parcă doar în Italia e făcut exact cum trebuie. Când am plecat, am vrut să facem rezervare și pentru a doua zi, pe 1 ianuarie. Chelnerul a zâmbit și mi-a spus că pentru mine e loc mereu. Și, culmea, a avut dreptate. 🤗
Acum, despre tiramisù, eu am o teorie simplă și nu negociez pe ea: există trei feluri. Unu, tiramisù-ul corect, făcut cum trebuie, cu gustul ăla italian adevărat, care nu are nevoie de efecte speciale. Doi, tiramisù-ul greșit, reinventat, altceva, care poate fi trist, poate fi prea dulce, poate fi „ceva cu cremă” și atât. Fix ca la carbonara: ori o faci ca în rețeta lor, ori îi spui paste cu șuncă și cașcaval și gata, nu ne certăm. Și trei… tiramisù-ul din altă galaxie: cel de la Al Vicolo Pizza&Vino, din Catania, cu fistic. Ăla nu e doar bun. Ăla e indecent. Ăla e motiv de întors în Sicilia. Sunt convins că oamenii ăia l-au inventat și restul lumii doar se preface că a înțeles despre ce e vorba.
1 ianuarie: alergare, foame și a doua rundă
Pe 1 ianuarie ziua a început altfel. Mai lent, mai așezat, dar cu un lucru clar: alergarea. Am ieșit, am respirat, m-am bucurat de orașul ăla aproape gol, de liniștea de după Revelion, de marea care părea mai calmă ca în zilele trecute. Alergarea asta a pus totul la locul lui. Capul, foamea, pofta. Și, inevitabil, ne-a adus din nou la masă. La aceeași masă. La La Locanda dei Pescatori, a doua oară, fără prea multe explicații. Când un loc te primește bine, nu-l schimbi.
De data asta era coadă la intrare. Grupuri mari, mese ocupate, rumoare. Ne-am prins repede că nu e cazul să ne panicăm. Pentru două persoane s-a găsit loc. Așa e pe aici. Am început mai „cuminte”, cu Grigliata della Locanda pentru Carmen: caracatiță, creveți și calamar. Grătar corect, bun, dar fără să fie vedeta zilei. Eu am luat Spaghetone vongole, cu un sos intens, adânc, din ăla care nu e făcut să fie frumos, ci bun. Avea și un tartar de creveți care ridica totul într-o zonă serioasă. Doar că… nu ne-a fost suficient. După alergarea aia, foamea era alta.
Așa că am mai comandat. Chelnerul s-a arătat surprins, l-am liniștit imediat: „ne e foame, am fost alergat” 😂. A venit Frittura dei Pescatori, un amestec de fructe de mare pane, făcut exact cum trebuie, fără ulei greu și fără să îți cadă în stomac ca un bolovan. Apoi Cavatelli cu funghi, pomodorini și salsiccia. Pastele alea scurte, groase, făcute să țină sosul, cu cârnații italieni din ăia serioși, condimentați, cu gust adevărat. Și, pentru că nu încercasem niciodată, am luat și gamberoni al sale. Creveți mari, gătiți în crustă de sare, simpli, direcți, cu gust curat, intens, ușor sărat, exact cât trebuie. Nimic de ascuns acolo. Doar produs bun și atât. 🤪 Finalul era deja tradiție. Tiramisu. Sorbet de lămâie. Cafelele de rigoare. Nu mai era nimic de demonstrat. Am plecat rostogolindu-ne, la propriu, dar fericiți.
Deserturi născute din greșeli și poftă
Mai târziu, într-o plimbare de după-amiază, din alea fără plan și fără grabă, am ajuns iar la Michelangelo – L’arte del gusto. Locul ăla mic care nu se impune, dar te cheamă înapoi exact când trebuie. Două cafele, pentru că asta se bea acolo, și pentru că deja eram în starea aia bună de „hai să mai încercăm”, am zis să ne facem de cap.
Așa au ajuns pe masă un Code d’aragosta, un Cannolo sicilian și un Maritozzo. Maritozzo-ul e genul de prăjitură care te păcălește. La prima lingură nu explodează nimic. Zici chiar „meh”. Dar mai iei una. Și încă una. Și începi să simți aroma din aluat, pufos, ușor dulce, aproape de cozonac, apoi frișca din belșug, și la final crema de vanilie care le leagă pe toate. Nu e desertul care te lovește. E desertul care te convinge încet, până când, fără să-ți dai seama, ai terminat tot și te uiți după ultima firimitură. Genul de moment mic, banal la prima vedere, dar care spune multe despre Italia asta de zi cu zi: nu te impresionează din prima, dar dacă ai răbdare, te prinde definitiv.
Maritozzo-ul are o poveste veche legată de dragoste. În Roma, pe vremuri, bărbații obișnuiau să-l ofere femeilor pe care le curtau, mai ales în perioada Postului Mare, când dulciurile erau puține. Uneori, în interiorul lui se ascundea chiar și un inel. De aici și ideea de desert „al iubirii”: ceva simplu la exterior, dar generos în interior, care nu promite mult din prima, dar te cucerește dacă îi dai timp.
Code d’aragosta e genul de desert care arată mai spectaculos decât pare și pare mai simplu decât este. Practic, e un foietaj lung, spiralat, crocant la exterior, umplut cu cremă. Mulți îl confundă sau îl bagă în aceeași oală cu sfogliatella, dar nu e chiar același lucru. Dacă sfogliatella e rigidă, plină de straturi subțiri și îți cere un pic de muncă, code d’aragosta e mai blândă, mai „de cafenea”, mai prietenoasă.
O rupi cu mâna, fără ceremonii. Foietajul crapă ușor, face mizerie 🤣, se mai rupe pe lângă cremă, exact cum trebuie. Crema e fină, nu exagerat de dulce, suficient cât să echilibreze aluatul crocant. E genul de desert pe care nu-l mănânci concentrat, ci în timp ce vorbești, mai bei o gură de cafea, te uiți în jur, mai râzi de ceva. Nu cere atenție totală, dar îți rămâne în cap.
Și mi se pare că aici e farmecul lui. Nu e desertul „wow” din prima, nu e ceva ce faci poză din zece unghiuri. E desertul pe care îl mănâncă italienii la o cafea, fără să-l trateze ca pe un eveniment. Și tocmai de asta e bun. Pentru că face parte din viața lor normală, nu dintr-un meniu gândit pentru turiști.
Exact genul de chestie care, pusă lângă un cannolo sicilian cinstit și un maritozzo care te cucerește încet, îți dă senzația aia că nu ești într-un city break, ci într-o după-amiază obișnuită, trăită unde trebuie.
Sfogliatella s-a născut dintr-o improvizație într-o mănăstire, când o călugăriță, ca să nu arunce un amestec de griș, lapte și fructe confiate rămas de la masă, l-a ascuns într-un aluat tras în foi subțiri, uns și împăturit cu răbdare. N-a urmărit perfecțiunea, ci salvarea. A ieșit ceva crocant la exterior și moale, parfumat, aproape indecent la interior. Mai târziu, rețeta a coborât din mănăstire în oraș, a fost rafinată, stratificată obsesiv și a ajuns în vitrinele din Napoli. Iar code d’aragosta e copilul ei mai obraznic, versiunea urbană și hedonistă, alungită, umplută cu cremă, apărută când italienii au decis că deserturile nu trebuie doar respectate, ci mâncate cu poftă, la cafea, fără regrete.
Ultima alergare. Ultimele sandvișuri. Cerc închis.
Pe 2 ianuarie am ieșit la alergat. Fără obiectiv, fără timp, fără dramă. Doar eu, marea și orașul care, după câteva zile, nu mai părea străin. Aer rece, curat, liniște. Genul de alergare care nu e despre sport, ci despre a-ți pune gândurile la locul lor. Monopoliul era calm, aproape gol, iar asta i-a făcut un bine enorm. Am alergat, m-am oprit, m-am uitat, m-am bucurat. Din toate.
Înapoi la cazare ne aștepta ultima mică magie: resturile. Toate lucrurile alea cumpărate cu grijă, toate feliile tăiate frumos, toate bucățile rămase din belșugul zilelor trecute. Le-am pus pe masă și am făcut niște sandvișuri cum rar mănânci. Din alea divine. Pâine bună, prosciutto, pancetta, brânzeturi, legume, fără să numeri, fără să calculezi. Le-am împachetat frumos și le-am luat cu noi. Pentru drum. Pentru aeroport. Pentru mai târziu. Exact genul de mâncare care nu se mănâncă pe fugă, chiar dacă ești pe fugă.
Și acum vine ironia aia frumoasă, de care râzi singur. La aeroport, dintre toate lucrurile posibile, am ajuns să mănânc un sandviș cu caracatiță la grătar. Da, exact aia. Specific Puglia, fără sosuri inutile, fără povești de vânzare. Caracatiță fragedă, pâine bună, atât. Gustul ăla curat care ne lovise din prima seară, când încă eram obosiți de drum și nu știam exact ce ne așteaptă.
Mi s-a părut închiderea perfectă. Am intrat în Monopoli prin caracatiță și am ieșit tot așa, ca un cerc care se închide singur, fără să-l forțezi. Uneori cele mai bune finaluri nu se gândesc, se întâmplă.
În trei zile, orașul ăsta ne-a dat mult mai mult decât mâncare bună. Ne-a dat oameni care te privesc în ochi, locuri care nu se grăbesc să fie frumoase și senzația aia rară că nu ești doar un trecător cu bagaj. Că, pentru câteva ore, faci parte din ritmul lui. Monopoliul nu te lovește din prima. Nu e zgomotos, nu e demonstrativ. Dar dacă îl lași în pace, dacă mergi încet, dacă te așezi la masă fără grabă și te pierzi pe străduțe care par uitate de vreme, începe să ți se lipească de tine.
Poate de asta mă tot întorc aici. Nu pentru „obiective”, nu pentru bifat locuri. Ci pentru felul în care viața curge normal. Pentru alimentarele mici, pentru cafenelele unde nu ești întrebat ce vrei să fii, ci ce vrei să bei. Pentru oamenii care îți povestesc din senin ce-au făcut acum 50 de ani. Italia care îmi place mie e asta. Și dacă ajungi până aici, fă-ți un favor: lasă listele, uită ghidurile, intră unde nu scrie nimic mare pe ușă, stai puțin mai mult decât aveai de gând. Monopoliul știe singur ce să-ți arate.
#Monopoli #ItaliaAdevarata #OameniSiLocuri #ViataTraita #NuDoarTurist
