🏃♂️ După 5 luni, am aflat de ce era să abandonez la Ironman Emilia-Romagna. Și totul a fost o întâmplare. 🤭
Sunt lucruri pe care le afli la cursuri. Altele din cărți. Iar unele… la masă, după concurs, cu oamenii potriviți.
După Gerar, ca de obicei, am ieșit la un restaurant. Noi, gașca noastră de Gerar, Inglourious Basterds. Ne vedem rar, dar constant. Cu Bogdan o dată pe an, fix acolo. Cu Gabi și Valeria pe la două-trei competiții pe an, pe care le sărbătorim de fiecare dată la fel: mâncare bună, povești multe, râsete și refăcut anul din bucăți. ☺️ Genul ăla de masă unde nu te grăbești nicăieri și unde fiecare scoate din rucsac ce-a mai trăit chiar și între două concursuri.
La un moment dat, inevitabil, ajungem la Cervia. Ironman Emilia-Romagna. Povestesc ce-am povestit și aici: că n-am fost terminat, că nu picioarele m-au oprit, că nu era lipsă de energie, ci un junghi ciudat, adânc, în dreapta, care apărea doar când alergam. Și se amplifica dacă mâncam sau beam ceva. Că mergeam relativ ok, dar alergarea mă îndoia ca pe un semn de întrebare existențială, dar cu picioare. Acea "apendicită emoțională", dacă ai citit experiența mea sau dacă-ți mai aduci aminte. 🤭
Și atunci Gabi zice ceva de genul:
„Băi, am pățit și eu ceva foarte asemănător. Și m-am dus la un tip… fizioterapeut. Mi-a zis de un mușchi… al naibii. Cum îi zice… nu-mi vine acum în minte dar o să-l întreb.”
Ne uităm toți la el.
- Un mușchi?
- Da, unul din ăla de nu știi că există, dar când se supără, îți mănâncă zilele.
Perfect. Exact ce aveam nevoie.
Nu și-a amintit numele atunci. Am râs, am schimbat subiectul, am mâncat, am băut, am încheiat seara ca niște oameni normali care se văd rar și vor să stoarcă tot din timpul ăla.
Câteva zile mai târziu, primesc mesaj: "Băi, mi-am adus aminte. Mușchiul de care vorbeam se cheamă iliopsoas."
No, să-mi bag... sună ca o parolă de Wi-Fi sau ca o boală tropicală, dar în momentul ăla mi s-au aliniat niște lucruri care mă bântuiau de luni bune. Mai exact, de 5 luni.
Pentru că durerea aia de la Cervia nu m-a deranjat din orgoliu. N-am o problemă când lucrurile merg prost. Am o problemă când nu înțeleg de ce. Pentru că dacă nu știu de ce, nu știu ce să fac data viitoare. Sau cum să previn. Sau măcar să pot spune: "da, am fost de vină".
Așa că am făcut ce face orice om responsabil în 2026: l-am întrebat pe bunul meu prieten Marcel (ChatGPT). 😂 I-am spus toată povestea, fără cosmetizări. L-am întrebat simplu: "E posibil să fi fost asta? Și cât de posibil?".
Răspunsul m-a lovit mai tare decât durerea de la km 32. Pe scurt: da. Foarte posibil. Aproape textbook.
Iliopsoasul e mușchiul care leagă trunchiul de picior. E adânc, discret și muncește enorm la bicicletă și la alergare. Stă comprimat ore întregi pe biclă, mai ales în căldură, vânt, deshidratare. Iar când termini și începi alergarea, dacă e deja iritat, nu te lasă să alergi normal. Te lasă să mergi, dar te pedepsește dacă încerci să alergi. Exact ce am trăit eu.
Nu te trântește ca o crampă. Nu urlă. Nu te oprește brutal. Te negociază. Și dacă mai pui peste asta faptul că, surpriză, aveam deja un virus în mine (Covid, confirmat ulterior), tabloul e complet.
Asta nu schimbă nimic din ce s-a întâmplat la Cervia. Dar schimbă tot ce ține de cum privesc episodul ăla.
Nu a fost slăbiciune.
Nu a fost dramă.
Nu a fost "la al 14-lea Ironman nu mai ești la fel de motivat".
A fost un detaliu mic, invizibil, care a tras frâna de mână ca să nu se rupă altceva. Am terminat cursa. Strâmb, chircit, negociind fiecare kilometru. Dar am terminat-o. Și acum, în sfârșit, știu de ce. 👍
Nu-ți spun să iei de bun tot ce-am scris aici. Nu sunt medic (nici Marcel) și nici nu vreau să par. Dar dacă alergi mult, dacă faci triatlon, dacă ai simțit vreodată o durere fără nume care apare doar la alergare și dispare la mers, îți recomand un singur lucru: citește despre iliopsoas.
Măcar să știi că există. Măcar să știi cu cine negociezi data viitoare. Iar dacă o pățești din nou… măcar să știi că da, ai fost de vină.
Sau nu. 😂