Prima cursă a anului. Aia pe care o aștepți de fiecare dată. Doar că anul ăsta a venit parcă dintr-o dată.
V-am mai spus că în ultima perioadă sunt foarte aglomerat și lucrez mai mult ca înainte? 🤭 Da, știu, tot asta spun mereu. Cert e că sâmbătă aveam startul la 15:30, iar pe la 12:30 m-am oprit din treabă, am mâncat clasicele felii de pâine cu unt și gem, mai mult de poftă decât din vreo necesitate reală, și pentru că efectiv îmi picau ochii în gură, m-am întins „doar 15 minute”.
Am adormit instant. Când m-am trezit pe la 14:15, aveam senzația clară că nu-s bun de nimic, ochii mă usturau și nu puteam să-i țin deschiși. Dar nu exista varianta să nu merg. Nu fac din astea. În plus, aveam și echipa cu care trebuia să alerg.
Gerarul e o competiție unică, cel puțin la noi, pentru că alergi semimaratonul în echipă de trei persoane. Și asta schimbă complet dinamica. Nu mai e doar despre tine, ritmul tău și starea ta. Trebuie să vă potriviți, să comunicați din priviri, să acceptați că uneori unul e mai slab și ceilalți trebuie să tragă mai încet. Dacă unul are o zi proastă, ceilalți trebuie să accepte asta. Nu există ego, nu există „hai că mai pot eu”. E despre mers împreună până la capăt.
Afară bătea vântul din când în când, din ăla care parcă te lovește direct în față, fără motiv. Am chemat Uber pe la 14:55 și am ajuns cumva la 15:12 😂, la Rectoratul din Poli. Dacă în alți ani ajungeam cu o oră mai devreme și aveam timp de stat la povești cu alți sportivi, de data asta totul a fost pe repede înainte.
Două vorbe schimbate pe hol, lăsat bagajele în amfiteatru, eu eram deja echipat, m-am întâlnit cu băieții, mi-au dat numărul de concurs și am ieșit direct spre start. N-am mai apucat să facem încălzire. Doar câteva glume, câteva priviri și gata.
Știam că voi fi veriga slabă. Din nou 😊
Le-am spus-o și cu câteva zile înainte: „5:30 min/km e maxim ce pot duce, să nu aveți așteptări de la mine”. Oboseala și lipsa de somn fac niște lucruri foarte ciudate cu corpul. Deși în ultimele săptămâni reușisem alergări mai bune, acum simțeam clar că nu pot mai mult.
Startul a fost într-o atmosferă foarte faină. Emoție, bucurie, oameni care se bucură sincer că sunt acolo. Speram doar să nu mă ducă băieții prea tare de la început. Evident că exact asta s-a întâmplat 😂
Eram nerăbdător să termin prima tură și să ajung la punctul de hidratare. Aveam o sete din aia de zici că mâncasem doar lucruri sărate în ultimele două zile.
Aveam de făcut șase ture. Primele două le-am dus binișor, evident sub ce mi-aș fi dorit. Apoi am avut o tură mai de revenire. Când, în penultima tură, l-am văzut pe Hunor și echipa lui că terminaseră și mai făceau o tură lejeră, le-am spus băieților că și noi ar trebui să facem la fel. Iar Gabi mi-a confirmat ce simțeam deja: „tura de recuperare va fi ultima tură” 😂
A ieșit o trăncăneală faină. Cam asta e, de fapt, Gerarul pentru noi. O ocazie de a alerga împreună într-un cadru organizat, cu momente în care mai vorbim, mai glumim 🤭, dar și cu momentele alea bune în care pur și simplu alergi și te bucuri că ești acolo.
Despre organizare, numai de bine. Ce să mai zici când totul e făcut perfect? 🤭
M-am bucurat mult să mă văd cu prieteni din alergare, mai ales că nici pe social media n-am prea fost în ultima vreme.
Februarie o să mai fie o lună grea pentru mine. Din martie sper să revin în forță, să-mi fac niște planuri faine pentru anul ăsta și să reintru într-un ritm mai așezat. Sper să mă ajute și vremea, pentru că, sincer, frigul nu e deloc prietenul meu 🤭
După alergare ne-am văzut și cu fetele și, ca de obicei, am ajuns la un restaurant. Nu neapărat ca să „sărbătorim”, cât ca să stăm la masă, să mâncăm ceva și să mai palavrăgim. Genul ăla de stat la povești care vine natural după o cursă, când ești obosit, relaxat și nu mai ai nimic de demonstrat.
Cu Gabi și Valeria ne vedem de 2–3 ori pe an, de obicei pe la concursuri. Cu Bogdan, aproape exclusiv la Gerar, și uneori se mai nimerește câte un Transfier. Nu suntem genul de gașcă care se vede săptămânal sau iese la bere doar ca să iasă. Ne leagă sportul și momentele astea punctuale, dar când ne adunăm, e fix ca și cum nu ar fi trecut timpul.
Și poate asta e partea cea mai faină. Că alergarea nu înseamnă doar kilometri, timpi și rezultate, ci și oamenii care apar constant, chiar dacă rar. O gașcă mică, dar bună, care se strânge de fiecare dată în jurul sportului și pleacă acasă cu aceleași povești, poate cu un pic mai multă oboseală, dar și cu un pic mai mult sens..
