Patru femei. Patru feluri de a iubi. Patru moduri de a ține un om pe linia de plutire.
Nu prea mă regăsesc în postările de 8 Martie făcute ca să fie bifate. Dar azi vreau să spun ceva care, pentru mine, chiar contează.
În viața mea au fost, și sunt, patru femei care m-au definit profund. Patru femei, patru generații, patru forme diferite de forță: Mamuci, Ica, Carmen și Andra.
Mamuci a fost stâlpul meu în anii aceia ai copilăriei în care nu totul a fost cum ar fi trebuit să fie. A avut grijă de mine, m-a crescut, m-a educat și m-a ținut aproape în mai multe etape ale copilăriei mele, exact atunci când aveam nevoie de cineva care să nu vorbească mult, ci să fie acolo. Și a fost.
Azi, o mogâldeață de un metru și jumătate, la 96 de ani, dar cu o forță cât pentru zece oameni. De la ea n-am învățat lecții frumoase, bune de pus în ramă, ci lucruri adevărate, din acelea care rămân în tine pe viață. Că plânsul de milă nu ajută la nimic. Că în viață orice are o soluție, dar trebuie să vrei cu adevărat să o cauți. Și că, dacă nu te așezi pe marginea propriei neputințe și nu te predai, de cele mai multe ori o găsești. Mamuci nu m-a crescut doar cu grijă, ci și cu tărie. Iar o parte importantă din felul în care am învățat să rezist, să mă ridic și să merg mai departe vine din ea.
Mama mi-a dat viață. Și nu doar la propriu. Cu ea, viața nu a fost simplă și nici dreaptă tot timpul. Au fost alegeri, au fost greutăți, au fost lucruri care m-au durut și care, într-un fel sau altul, m-au obligat să cresc mai repede pe dinăuntru. Dar tot din povestea asta am învățat ceva important: că poți trece prin mult, poți greși, poți cădea, și totuși să mergi mai departe.
A trecut prin multe, iar azi continuă să înainteze într-un fel care spune mult despre omul care este. S-a ridicat și din lupta cu cancerul, iar asta spune poate mai mult decât orice altă explicație despre tăria ei. Acum 3 zile a finalizat provocarea de 100 de zile alergare de la 6 dimineața. La 73 de ani, asta nu mai e doar despre mișcare. E despre voință, disciplină, curaj și încăpățânarea de a nu te lăsa învins de viață. Poate că nu am primit de la ea doar lumină, dar am primit ceva la fel de puternic: lecții grele, reale, care m-au format. Iar azi, prin ceea ce face, poate fi un exemplu nu doar pentru mine, ci pentru multă lume.
Carmen a venit în viața mea cu acel echilibru pe care nu mulți știu să îl aducă. A știut cum să mă tempereze când eram prea prins în furtunile mele, cum să mă susțină când aveam nevoie, cum să îmi spună lucrurile clar, fără ocolișuri, și cum să mă tragă discret într-o direcție mai bună atunci când eu nu o mai vedeam limpede.
A fost, și este, un sprijin real. Iar la Ultrabalaton, în al treilea an de încercare, a fost stâlpul meu psihologic. A fost acolo cum puțini oameni știu să fie: fără zgomot inutil, fără teatru, dar cu exact acea prezență care te ține întreg când începi să te rupi pe dinăuntru.
Și mai e ceva ce admir enorm la ea: felul în care susține femeile, felul în care lucrează cu ele, le înțelege și le ajută să treacă prin perioade dificile. Nu doar din teorie, ci din implicare reală, din experiență, din răbdare și din dorința sinceră de a le ajuta să fie bine.
Iar Andra, chiar dacă are 22 de ani, tot prințesa mea rămâne. Ca atunci când avea 3 ani. Andra e sufletul și viața mea. Cu ea am trecut prin multe încercări. Așa a fost viața. Mai ales a mea. Dar, la un moment dat, ne-am regăsit. Și din regăsirea asta s-a construit o legătură puternică, adevărată, din aceea care nu are nevoie de prea multe explicații, pentru că se simte.
Ea m-a definit ca om într-un mod pe care cuvintele îl prind greu. M-a schimbat, m-a așezat altfel în mine și mă face mândru în fiecare zi. Există iubiri în viața asta care nu se discută mult, pentru că sunt dincolo de orice formulare frumoasă. Se trăiesc, se simt și te schimbă pentru totdeauna. Așa e ea pentru mine.
Azi nu vreau să spun "la mulți ani" în sensul acela gol, repetat de mii de ori.
Vreau doar să le mulțumesc că există.
Că sunt.
Că au fost și sunt parte din drumul meu.
Că m-au format, m-au ținut, m-au întors din locuri grele, m-au însoțit și m-au făcut mai om.
Patru femei.
Patru energii.
Patru direcții.
O singură viață care fără ele ar fi fost mult mai săracă, mai haotică și, poate, mult mai pierdută.
Azi nu despre flori e vorba. Ci despre urmele adânci pe care le lasă în noi femeile care contează cu adevărat.
Și pentru asta, nu cred că ajunge un singur 8 Martie. 
