🌊 Valurile nu vin niciodată ca să te întrebe dacă ești pregătit. Vin și atât. Unele te ating ușor, altele te lovesc în piept fără avertisment. Eu… așa am trăit mereu. Nu m-am ferit. N-am negociat cu viața. Am stat drept și am lăsat-o să vină.
Nu m-a interesat niciodată să trăiesc în trecut. Nici să-mi fac filme despre viitor. Prezentul mi s-a părut mereu suficient. Destul de greu, destul de frumos, destul de real cât să nu mai ai nevoie de altceva. Aici se întâmplă tot ce contează. Aici simți. Aici decizi. Aici duci.
Toată lumea vorbește despre ce e “normal”. Ca și cum ar exista o linie dreaptă pe care ar trebui s-o urmeze toți. Dar normalul nu e o direcție generală. E ceva intim. E felul în care știi, fără să-ți spună nimeni, că ești pe drumul tău. Și dacă îl respecți, chiar și când nu e ușor, apare liniștea. Nu cea zgomotoasă, nu cea de vitrină. Ci aia care nu se laudă, dar te ține întreg.
Eu n-am căutat niciodată să fiu altfel. Doar să fiu eu, constant. Cu aceeași direcție, indiferent de valuri. Și poate de asta unele locuri îmi intră în suflet. Nu pentru că sunt speciale, ci pentru că mă lasă să fiu exact așa cum sunt, fără să mă explic.
La final de an, nu simt nevoia să schimb nimic esențial. Doar să merg mai departe la fel. Cu capul limpede, cu picioarele bine așezate și cu curajul de a rămâne prezent.
Vă doresc tuturor un an în care să vă ascultați mai mult. Să nu vă grăbiți. Să nu trăiți după “așa se face”. Și să aveți puterea să stați în fața propriilor valuri, fără să dați înapoi.
La mulți ani, prieteni! 🤗