M-am hotărât să nu mă mai rezum doar la a posta poze cu ce mănânc în călătoriile mele, ci să le ofer și o scurtă descriere.

În mai puțin de 48 de ore, am mâncat pe unde am apucat, dar cu cap 🤭. O să vedeți mai jos locurile și mâncărurile pe care le-am ales, unele cu scurte descrieri acolo unde am considerat necesar sau interesant. Majoritatea se regăsesc și în poze.

În prima zi, după ce am părăsit gara Roma Termini și ne-am lăsat bagajele la un Luggage Storage, am descoperit, în drumul nostru spre Colosseum, o cafenea & pasticceria numită Riccardo Taliani Banqueting, cu un scor de 4.7 pe Google (ora 9). Aici ne-am delectat cu niște panini gourmet, servite într-o chiflă deosebită, colorată mov/roșu închis, umplută cu prosciutto și brânză maturată. Am mai încercat un panettone dumnezeiesc cu fistic, atât la interior, cât și la exterior, cu o textură moale și aerată. Am completat experiența cu două tipuri de cappuccino – clasic și unul cu cacao (cioccolato), care avea o aromă intensă.

La desert, am ales un tiramisu cu fistic, bun, dar sincer, greu de comparat cu cel mai bun tiramisu pe care l-am mâncat vreodată în Catania, la Al Vicolo Pizza&Vino (scor 4.3). Am mai încercat și alte mici nebunii culinare, care ne-au făcut dimineața memorabilă. 😁

Următorul festin a fost în jurul orei 14:45, la Ristorante Massimo d'Azeglio (scor 4.2), un restaurant în care am intrat mai mult la întâmplare, pentru că, după ce am umblat lelea pe la Colosseum, Forumul Roman și dealul Palatin, eram rupți de oboseală și... foame. 🤭

Am verificat totuși scorul pe Google și ne-am bucurat să vedem că era deschis la ora aceea. Ne-au întâmpinat cu un pahar de Prosecco din partea casei, urmat ulterior și de un al doilea. 😂 Am hotărât să luăm paste. Fetele și-au ales câte o porție, ca niște oameni normali. Eu, pentru că eram nehotărât, am ales două, să fiu sigur că n-am pierdut nimic. Iar alegerile au fost:

- Bucatini alla Amatriciana – Originară din Amatrice, această rețetă tradițională italiană combină bucatini – paste groase cu o gaură centrală – cu un sos bogat din guanciale, roșii și pecorino, oferind un echilibru perfect între savoare și textură.

- Mezze maniche alla Carbonara – Un simbol al bucătăriei romane, aceste paste scurte, ideale pentru reținerea sosului, sunt acoperite de un amestec cremos de ouă, guanciale și pecorino, dând naștere unei capodopere culinare fără smântână, dar plină de tradiție.

- Spaghettoni di Gragnano alle vongole veraci – Cu rădăcini în bucătăria napolitană, aceste spaghete artizanale din Gragnano, renumite pentru textura lor, sunt gătite cu vongole proaspete, usturoi, ulei de măsline și un strop de vin alb, aducând aroma mării direct în farfurie. Am descoperit acest fel de mâncare în Sardinia, unde se adaugă și un soi de icre de pește, numit bottarga – icre uscate și sărate, extrem de aromate și iubite în bucătăria mediteraneană. Varianta de aici a fost mai aproape de un mix între Aglio, Olio e Peperoncino și Vongole, dar absolut de-li-cioa-se. Practic, am avut parte de două feluri într-unul singur. 😂

Pe seară, cina s-a dus spre un junk food despre care nu merită să pierdem vremea. 🤣 Voi scrie mai multe în povestea excursiei, în zilele următoare.

A doua zi dimineața, căutasem în zonă o cafenea și am dat peste D’Angelo Caffè & Gastronomia (scor 4.7), un bistro drăguț, unde totul arăta atât de bine încât nu m-am putut abține și m-am întors cu niște croissante (care s-au dovedit a fi unele dintre cele mai bune mâncate vreodată), cu fistic și vanilie, și panini cu legume și omletă. Nu am poze, pentru că programul era prea grăbit, iar mâncarea prea bună. 😋

După ce am făcut check-out-ul, în drum spre Luggage Storage, am trecut pe lângă o cafenea & pasticceria, Gran Caffè Giuliani, cu un incredibil scor de 2.0, aveam să aflu ulterior, dar care nu reflecta deloc realitatea. Intrasem aici și cu o seară înainte, atunci când ne-am cazat, doar pentru că scria mare pe clădire: Pasticceria Siciliana. Interiorul era cum numim noi „comunist,” cu un aer din anii ’70. Cred că și chelnerii erau tot de pe atunci. Am luat 3 cannoli sicilieni, deși nu aveam mare încredere, dar ne era poftă. La cazare aveam să descoperim că erau de pe altă planetă...

Revenind, după ce am părăsit cazarea, am intrat din nou aici pentru o cafea și, evident, pentru încă un cannolo – adică, mai mult ca sigur. 😂 Ceea ce trebuia să fie o simplă oprire pentru cafea s-a transformat într-un festin. Evident, am luat din nou Cannoli Siciliani, un simbol al bucătăriei siciliene. Acestea combină textura crocantă a cojii prăjite cu delicatețea unei creme de ricotta perfect echilibrată – un desert care surprinde esența pasiunii italiene în fiecare mușcătură.

Cum trebuie să fie un Cannolo Siciliano? Păi, să vă zic:

Crema – inima cannoloului

Ricotta proaspătă, aerată și delicat aromată cu vanilie și coajă de portocală confiată – un echilibru perfect, fără dulce excesiv.

Cojile – armura crocantă

Crocante, dar nu dure, scorzele erau proaspăt prăjite, păstrând arome subtile de scorțișoară și Marsala, fără niciun gust de ars sau ulei vechi. Fiecare mușcătură era pura armonie.

Ce m-a cucerit complet, la cel savurat aici, a fost armonia dintre cele două elemente. Crema și coaja erau ca un dans bine sincronizat: una delicată și rafinată, cealaltă crocantă și plină de personalitate. Nimic nu era prea mult sau prea puțin – doar echilibru pur.

Cannolo Siciliano are o istorie fascinantă, care reflectă influențele culturale diverse ale Siciliei. Originile sale datează din perioada ocupației arabe (secolele IX-XI), când dulciurile bogate în ricotta, migdale și miere au fost introduse în bucătăria siciliană. Se crede că desertul a fost creat inițial în orașul Caltanissetta, în haremurile arabe, ca o surpriză dulce și simbol al fertilității.

Am mai descoperit aici un desert care mi-a atras atenția de multă vreme, dar pe care nu m-am încumetat niciodată să-l încerc, desconsiderându-l: o chiflă cu frișcă, mai mult ca sigur. Ei bine, lucrurile nu stau deloc așa! Desertul se numește Maritozzi și sunt chifle dulci italiene, originare din regiunea Lazio, în special din Roma.

Istoria maritozzi datează din perioada medievală, când erau considerate un răsfăț permis chiar și în timpul Postului Mare. Există tradiții care spun că, în trecut, tinerii îndrăgostiți ofereau aceste chifle viitoarelor mirese, uneori ascunzând în interiorul lor inele sau mici daruri, de unde provine și denumirea de "maritozzo", derivată din cuvântul italian "marito" (soț). 

Când am luat prima mușcătură, mi s-a părut doar o chiflă mai dulce, cu un fel de frișcă, dar fără prea multe pretenții. Totuși, din experiență știu că trebuie să mai dai o șansă unui preparat, așa că am continuat. La a doua mușcătură, lucrurile s-au schimbat: au apărut arome subtile, iar gusturile s-au îmbinat altfel. Iar la a treia, am înțeles – era un desert cu adevărat special! M-am convins că voi mai lua, chiar dacă inițial l-am desconsiderat. Uneori, marile descoperiri vin abia după ce te lași surprins cu adevărat. 😊

Când eram deja burdușiți și convinși că am încercat tot ce se putea, ochii mi-au zburat spre masa vecină, unde două turiste primiseră niște preparate care arătau demențial. Nu era vorba despre plating sofisticat, ci despre mâncarea aceea „de casă” care-ți stârnește pofta instantaneu. Nu m-am putut abține și l-am întrebat pe chelner (cel desprins din anii ’70) ce anume mâncau doamnele. Mi-a răspuns simplu: Lasagna și Cannelloni. Și atunci am știut că dacă nu gust și eu, sigur din asta o sa mi se tragă moartea 😂

Așa am ajuns să descopăr Cannelloni con ricotta e spinaci – paste cilindrice, umplute cu ricotta cremoasă și spanac, gratinate într-un sos bogat, fie de roșii, fie de béchamel. Erau calde, reconfortante, cu acel gust italian autentic care face totul să pară simplu, dar perfect. Mai mâncasem cannelloni pe la noi, dar acestea erau altă poveste – o poveste despre tradiție și rafinament.

Acest preparat, cu rădăcini în secolul al XVIII-lea, a devenit popular datorită versatilității sale, dar combinația de ricotta și spanac rămâne de neegalat. Cannelloni aduc la masă esența bucătăriei italiene: simplitatea care cucerește. Și, da, m-am felicitat pentru alegere! 😊

Am plecat de aici rostogolindu-ne, dar satisfăcuți. Maxim! 😋 Cu bagajele lăsate în urmă, ne-am îndreptat spre Vatican. Drumul dintre stația de metrou Ottaviano și Vatican trece pe un pietonal fermecător, străjuit de clădiri vechi, cu fațade decorate în stiluri clasice și culori calde, care par să-ți șoptească povești de altădată. Pe acest traseu, am dat peste o pizzerie care pur și simplu ne-a oprit din mers: Bona Pizza.

Cu un scor de 4.0, acest loc micuț e genul unde mănânci fie în picioare, fie la niște măsuțe înghesuite pe trotuar, dar fără să-ți pese. Atmosfera autentică și mirosurile divine te fac să uiți că ești deja sătul. 😍

Deși sătui, am savurat aici două felii de pizza al taglio – un stil tradițional romanesc de pizza dreptunghiulară, servită la bucată. Prima felie, cu dovlecei, brânză și flori de dovleac, este cunoscută sub denumirea de "Pizza con fiori di zucca e zucchine". Aceasta combină delicatețea florilor de dovleac cu prospețimea dovleceilor și cremozitatea brânzei, oferind o experiență culinară autentică.

A doua felie, cu prosciutto, bulgărași de brânză și roșii deshidratate în ulei, ar putea fi denumită "Pizza con prosciutto, formaggio e pomodori secchi". Această combinație aduce împreună savoarea intensă a prosciutto-ului, finețea brânzei și dulceața concentrată a roșiilor uscate.

Aluatul asemănător cu focaccia, moale în interior și crocant la exterior, este specific stilului pizza al taglio, apreciat pentru textura sa distinctivă și varietatea de toppinguri.

Cu greu ne-am urnit mai departe... noroc că la Vatican nu aveau nimic de mâncare. 😋 După vreo două ore de fascinație totală – fie că era vorba de grandioasa Piață San Pietro, de măreția Bazilicii Sfântul Petru sau de provocarea celor peste 500 de trepte urcate până în vârful Domului – am pornit înapoi spre stația de metrou. De data asta, am reușit să ratăm pizzeria, dar ne-am oprit pentru o cafea la Parenti (4.7), o altă cafenea și pasticcerie clasică italiană.

Nu o să vă vină să credeți, dar aici am reușit să luăm la pahar un cappuccino de vis. Ce înseamnă un cappuccino de vis? E acel cappuccino care te cucerește instant – aroma intensă a espresso-ului, spuma fină de lapte și echilibrul perfect între lapte și cafea. Dovada clară că magia poate veni și to go ☕

Când am trecut prima oară pe aici, în drumul spre Vatican, ochisem această cafenea și am intrat doar ca să fac poze la deserturi. Atunci mi-a rămas pe creier unul dintre ele, care se numea Mont Blanc și avea un aspect... ciudat rău. Ei bine, acum, ud de ploaie, cu acel cappuccino în mână, am trecut din nou pe lângă vitrina cu acel desert și mi-am spus: nu, nu-l iau. Am ieșit pe ușă și m-am oprit. Nu era prima dată când făceam asta. Experiența m-a învățat că lucrurile care arată ciudat sunt, de obicei, mari descoperiri... culinare. Așa că m-am întors! 😂

L-am luat la pachet și, pentru că ploua, l-am încercat în metrou. Toți trei. Și a fost delicios și deosebit! Ce este Mont Blanc? Aveam să descopăr ulterior că este un desert rafinat, preparat din piure de castane îndulcit, aranjat sub formă de fire subțiri, care seamănă cu un munte de zăpadă. Este așezat pe o bază de bezea sau biscuiți și completat cu un strat generos de frișcă bătută, sugerând crestele înzăpezite ale muntelui.

Deși desertul este des asociat cu Italia, originile sale par să fie influențate și de tradiția franceză, datorită proximității regiunilor alpine. Mont Blanc a devenit faimos în Italia începând cu secolul al XIX-lea, fiind un simbol al rafinamentului și un desert rezervat inițial pentru ocazii speciale. Castanele, un ingredient de bază, erau abundente în regiunile alpine, ceea ce a făcut acest desert accesibil, dar și sofisticat.

Ne-am murdărit toți pe față gustând din el, călătorind cu metroul – care, știm cu toții, nu e tocmai locul ideal pentru a mânca ceva cu creme, frișcă și bezea care se fărâmițează. A fost chiar funny.

Ajunși în gară, ne-am îndreptat către restaurantul unde aveam rezervare. Căutasem unul în apropiere de gară, chiar lângă locul unde ne-am lăsat bagajele. Nu mai mâncasem de vreo 3 ore... cred, exceptând acel desert. Trecusem prin ploaie și vânt acolo sus pe Basilica Sf. Petru, mai făcusem și atâta amar de drum cu metroul, și, vorba maică-mii, "ni se lipise stomacul de șira spinării." 😂

Și uite așa am ajuns la ultima destinație culinară: Ristorante Elettra (scor 4.3). Restaurantul avea un aer de epocă, cu mobilier vechi și o atmosferă care te făcea să simți că mănânci într-un loc plin de istorie. Era genul de local unde timpul parcă a stat pe loc, iar tradiția italienilor de a savura fiecare masă era la ea acasă.

De cum ne-am așezat, chelnerul – un tip foarte simpatic – ne-a întâmpinat cu un pahar de prosecco din partea casei. Elegant, nu? În timp ce ne gândeam ce să alegem (pentru că, sincer, foamea mare nu era, dar pofta nu lipsea), am zis să încercăm și un aperitiv care arăta… fără cuvinte! Serios, mi-au epuizat toate adjectivele 😅. Așa că am comandat Focaccina Romana – o combinație cu mortadella, stracciatella și fistic care suna prea bine ca să o ratăm.

Când a venit rândul meu să comand, evident că am ales două feluri. Pentru că, știți voi, nehotărârea și riscul nu fac casă bună cu mine. Chelnerul s-a uitat puțin mirat, de parcă voia să se asigure că am înțeles ce fac. I-am zâmbit și i-am spus că nu știe cu cine are de-a face, iar dacă sunt scuze de oferit, îmi cer eu scuze în avans! 😂

Momentul comic a fost când ne-a adus focaccia și, subtil, a sugerat că ar fi pentru fete, pentru că eu deja aveam „prea multă” mâncare comandată. Încerca să fie discret, dar râsul din privirea lui era clar. Și ce să vezi? Focaccia, „acceptabilă” cum părea, a dispărut ca prin magie în doar câteva minute! Dovadă clară că pofta vine mâncând... sau doar că era incredibil de bună. 😉

Am hotărât să ne aventurăm prin meniul lor, pentru că suna prea bine ca să ne oprim doar la un singur fel:

Rigatoni alla Gricia – Simplă, dar incredibil de aromată, combinația de guanciale crocant, Pecorino Romano și piper proaspăt te face să înțelegi de ce i se spune „mama Carbonarei.” Este, de fapt, precursoarea celebrului sos carbonara, iar alături de Cacio e Pepe, reprezintă esența bucătăriei romane tradiționale. Gricia scoate în evidență cât de bune pot fi ingredientele simple, atunci când sunt folosite corect.

Restul preparatelor au completat perfect masa:

Pennette al Salmone – Paste îmbrăcate într-o cremă delicată de somon, perfect echilibrată, care transformau fiecare furculiță într-un festin cremos.

Linguine ai Moscardini e Pachino – Paste fine, combinate cu ceea ce părea a fi caracatiță baby și roșii Pachino, o combinație care aducea pe masă gustul mării într-o formă subtilă și savuroasă.

Tagliatelle Elettra – O capodoperă pentru iubitorii de trufe, îmbogățite cu ciuperci porcini și Pecorino. Aroma trufelor a fost complet divină – decadentă, dar fără să devină copleșitoare.

Atmosfera relaxată, mâncarea excelentă și servirea atentă au făcut din această oprire finală o experiență pe care nu o vom uita. Și da, data viitoare, voi explora și mai mult din meniul lor. 😊

Și da, am reușit să devorez cele două porții. Ce-i drept, fetele m-au ajutat puțin, dar și eu le-am dat o mână de ajutor cu ale lor. 😋

În doar două zile, bucătăria romană mi-a demonstrat de ce este atât de iubită: simplitatea, ingredientele de calitate și tradiția sunt cele care fac diferența. De la paste clasice ca Gricia sau Carbonara, la pizza al taglio și deserturi precum Cannolo Siciliano și Maritozzi, fiecare preparat spune o poveste. Nimic sofisticat, dar atât de bine echilibrat încât nu ai cum să nu te îndrăgostești. În final, pot spune că Roma nu doar că îți încântă privirea, dar îți cucerește și papilele gustative. 🍝❤️