Cum am alergat mai puțin decât aș fi vrut și am petrecut mai mult decât mi-aș fi dorit 🤌🇮🇹

E 3:30 și nu mai pot să dorm. Gândurile din capul meu – planul, traseul – nu-mi dau pace. N-am reușit să pregătesc alergarea asta cum mi-aș fi dorit, pur și simplu n-am avut timp.

Și totuși, chiar dacă volumul de lucru din ultimele două luni a fost mult peste normal – lucru de care nu mă plâng (prefer să mă plâng că am prea mult de lucru, decât că nu am) – am reușit cumva să fac câte o alergare lungă în weekenduri.

La 4:30 mă ridic și mă duc în cealaltă încăpere. O trimit pe Andra în locul meu și îmi pun cizmele de masaj. Cât timp îmi fac masaj, mă gândesc la traseul alergării, pe care l-am schițat în avion. Îmi descărcasem harta offline în Google Maps – Napoli și împrejurimi, partea dinspre vest – și am făcut calcule peste calcule: nutriție, planul pentru rucsac, refill și multe altele, pe două-trei variante.

Știam că voi fi însoțit parțial pe traseu de Carmen și Paul. Am făcut atâtea variante, încât abia cu o zi înainte am stabilit și varianta finală: pornesc singur 32 km, apoi mă însoțește Carmen 20 km, continui singur 46 km, iar pentru ultimii 32 km îl iau pe Paul cu mine.

Gelurile le-am luat cu o zi înainte să plec, plus niște batoane pentru acele momente când m-am săturat de geluri și vreau și ceva solid.

Cu un plan făcut pe genunchi, toate pregătite în grabă și în ultimul moment, carboloading făcut doar parțial și cu o oboseală destul de mare în fizic – pentru că am lucrat chiar si joi până pe la 20:30 seara – Napoli m-a primit cu brațele deschise... și cu tot ce avea mai bun.

Ne-am cazat pe Via Toledo, în centrul orașului. Silvio, gazda – foarte de treabă – ne-a asigurat un early check-in pe la 12:30. Odată instalați, mi-am pregătit echipamentul pentru cursa de a doua zi, ca să fiu sigur că am totul la locul lui, și apoi am ieșit să cutreierăm orașul, să-l savurăm…

Și savurat a fost. Am servit o pizza absolut fantastică la Pizzeria Da Attilio, un loc unde tradiția și inovația se împletesc armonios. Fondată în 1938 și ajunsă acum la a treia generație, pizzeria este renumită pentru pizza sa în formă de stea cu opt colțuri, o creație unică ce încântă atât privirea, cât și papilele gustative.

Atmosfera autentică și pasiunea pentru pizza fac din Da Attilio o destinație de neratat pentru orice iubitor al bucătăriei napolitane. La recomandarea unei doamne – probabil din familia Bachetti – am încercat niște Bacetti si o pizza cu 9 felii diferite. Am mai băut o bere și-un ristretto, apoi ne-am plimbat pe Via Toledo până la Gran Caffè Gambrinus, un loc de neratat dacă ajungi în Napoli.

Fondat în 1860, Gran Caffè Gambrinus este un simbol al eleganței și culturii napolitane, situat în Piazza Trieste e Trento, lângă Piazza del Plebiscito. De-a lungul timpului, a fost frecventat de personalități precum Oscar Wilde, Gabriele D'Annunzio și Ernest Hemingway, devenind un veritabil salon literar. Interiorul său în stil Belle Époque, decorat cu opere de artă și mobilier rafinat, oferă o atmosferă unică pentru savurarea unui espresso napolitan autentic sau a unei sfogliatelle proaspete. 

Intenția a fost să devorăm de fapt un canollo pe care-l știam de data trecută, împreună cu un cappuccino… dar lucrurile au cam luat-o razna. Canollo n-a vrut să vină singur, iar cafeaua la fel. Așa că s-au alăturat și niște tarte, fructe proaspete, câteva aperitive din partea casei și, până să ne dăm seama, câteva cocktailuri ușoare de vară – Limoncello Spritz.

De la Gran Caffè Gambrinus am plecat mega satisfăcuți și puțin cam veseli. Am luat-o prin Piazza del Plebiscito până la promenada de pe malul Mării Mediterane (de fapt, Tireniană). Plimbarea pe Lungomare di Napoli nu era deloc de ratat, așa că, cu voie bună, glume și, evident, aberații, am ajuns la Castelul Ovo, care se află pe insula Megaride și oferă priveliști impresionante asupra Golfului Napoli. Numele său provine dintr-o legendă care spune că poetul roman Virgiliu a ascuns un ou magic în fundațiile castelului, de care depindea soarta întregii structuri și a orașului.

Aici rațiunea a câștigat, așa că am trecut pe hidratare – o limonadă mega acră, lungită la nesfârșit cu apă și gheață, care a adus lucrurile înapoi la normal. Am stabilit unde mâncăm seara, ca apoi să mă culc cât mai devreme, iar la ora 6 să iau startul...

5:30… Timpul să mă echipez. E greu. Ar fi bine să mănânc ceva, dar stomacul nu cooperează. Îmi fac o aspirină efervescentă… acel remediu magic care e întotdeauna dovada unei nopți reușite 😂. Îmi amintesc cum, după Castelul Ovo, am trecut pe lângă un local care ne ademenea cu niște licori mai speciale. Inițial, i-am spus „pas” și ne-am continuat drumul.

Dar uite că, pe la ora aia, parcă ne-ar mai fi prins bine o cafea, iar pașii ne-au purtat cumva tot la Gambrinus, unde, din senin, a apărut o sticlă de prosecco lângă noi și alte bunătăți pe care ar fi fost păcat de la Dumnezeu să le refuzăm. Fetele au băut un cocktail, atmosfera s-a destins bine de tot.

Fără să ne dăm seama, diavolul petrecerii ne-a purtat pașii înapoi la acel local cu licori magice, unde mi-am continuat hidratarea corespunzătoare unui cu totul alt tip de ultramaraton 😂. Îmi plac mult italienii. Sunt foarte grijulii așa, nicio băutură nu vine neînsoțită. Cumva, mereu aveam pe masă diverse ronțăieli, niște măsline verzi, ceva crocant... Carboloading fără oprire.

E ora 6. Aspirinele de aseară și de dimineață par să-și fi făcut efectul. Hotărăsc că sunt ok și pot să iau startul, chiar mai repede de ora 7. Îmi pregătesc câteva sticle de izotonic, umplu cele 4 flaskuri, verific toată nutriția – atât cea pe care urma să o car cu mine, cât și cea de la cazare, unde aveam de gând să revin de două-trei ori. Geluri, batoane, pastile de sare, magneziu, GoPro, baterii de rezervă, haine de schimb și alte necesități stau înghesuite în rucsac, împreună cu cele patru flaskuri: două în față, două în spate.

Îmi iau inima în dinți, îmi pun rucsacul în spate și ies din acea locuință clasic italiană, într-o casă mare și înaltă, cu curte interioară. Ajuns pe străduță, constat că GPS-ul n-are nicio șansă să se conecteze la sateliți. Strada era prea îngustă, așa că pornesc într-o plimbare de 200 m până într-o piațetă drăguță.

Ceasul s-a conectat, trag aer în piept, îmi spun că pot să fac asta și plec. Mă simt bine. Mai ales că prima parte e, oarecum, la vale. După câteva sute de metri, trec pe lângă localul unde am încheiat ziua anterioară, într-un mod cu adevărat spectaculos, dar demn de un city break în care nu te gândești să alergi. Poate așa, de fun 😂

Îmi trec prin minte deliciile italiene și nu numai, pentru că era, de fapt, un melanj de bucătării internaționale 🤭. Mă gândesc la „licorile magice” care le-au acompaniat și completat într-un mod cu totul remarcabil. Dar nu în ultimul rând, îmi vine în minte atmosfera de petrecere care ne-a însoțit pe tot drumul spre cazare, atât din mintea noastră, cât și de pe stradă, unde petrecerile erau în toi.

Revenind la alergarea mea, cu mintea mult mai limpede decât cu o seară înainte, ajung în Piazza del Plebiscito și văd în depărtare vulcanul Vezuviu, îmbrățișat de culorile galbene și portocalii ale răsăritului. În acel moment, am simțit emoția care mă cuprinde de fiecare dată în alergările mele self-supported, pe care le iubesc. Soarele încă nu se vedea, dar priveliștea era foarte frumoasă și plină de senzații și amintiri din alte alergări de acest gen. Cu ochii umezi, am știut că o să-mi iasă alergarea. Nu știam dacă o să fie 130 km, cum mi-aș fi dorit (ca pregătire pentru următorul Ultrabalaton), dar știam sigur că 100 km nu aveam cum să-i ratez.

Ajuns pe malul mării, am făcut câteva poze, apoi mi-am început aventura. În primii 5 kilometri, cât a durat promenada și înainte de începerea urcării, nu am făcut decât să mă bucur de acel răsărit superb, să fac o baie de lumină și soare, de priveliștea mării în care se reflecta soarele în întregime.

Urcarea am început-o plin de energie. La km 5, luasem primul gel și deja bausem a doua oară lichide. Știam că, după ziua anterioară, hidratarea era absolut esențială pentru această aventură, așa că am respectat-o cu obsesie. Lucrurile mergeau foarte bine. La km 9, după 4 km de urcare, aveam de ales: să respect planul și să cobor spre Rione Terra, sau să continui în sus, pe un drum pe care mai alergasem cu Carmen o porțiune, în primăvară.

În sus a fost, pentru că mă simțeam prea bine. Am continuat pe acel drum încă 7 km, până când riscam deja să ajung de unde am pornit. Practic, acel drum ducea înapoi în Napoli, dar la înălțime 🤭.

La km 16 am făcut cale întoarsă și am luat-o spre cazare. Cu un mic ocol, când am încurcat niște străzi, drumul a fost același pe care am venit, dar acum cu multă vale. Vremea bună, oamenii, clădirile îmi dădeau în continuare o stare de bine, iar kilometrii treceau rapid. Am avut o problemă: aveam nevoie la baie, semn că hidratarea fusese bine făcută, doar că nu aveam unde 😂. Am dus-o până acasă, fapt ce mi-a provocat niște dureri destul de ciudate. Au dispărut însă imediat cum am ajuns la toaletă 😁.

Apoi am plecat cu Carmen. Planul era să facem 20 km împreună. Dar, cu bârfe și povești, cu vreme bună, marea în stânga și Napoli în dreapta 🤭, lucrurile au luat-o într-o altă direcție. I-am și spus mai în glumă, dar de fapt serios, că-i priește alergatul în Napoli. Și în primăvară a alergat aici un 23 km, când de fapt își dorise doar 10 😂. Mai dintr-una în alta, i-am spus că ce frumos ar fi să alerge un al doilea sfert complet cu mine, că na… ce mi-e 20, ce mi-e 32.

Am continuat să alergăm în ritmul ei, ceea ce era cel mai important. Știam că poate să facă distanța asta. Hotărâsem ca, după primii 5 km, când se termină promenada, să alergăm cei 4 km de urcare până la o intersecție pe care o știam de data trecută, unde avusesem și eu dilema de dimineață. Apoi, urma să vedem… și am văzut 😁. Am luat-o spre Rione Terra… știam că până la capăt sunt cam 16-16,5 km.

Și uite așa a început să se obișnuiască cu ideea că va alerga 33 km. Oricum, i-am jurat pe roșu că, dacă nu mai poate, îi chem un taxi și rezolvăm problema. Nu rămâne singură a nimănuia pe acolo 😂.

Rione Terra, acest cartier vechi și plin de mister din apropiere de Napoli, e un loc în care pașii parcă te duc înapoi în timp, cu clădiri medievale așezate pe o stâncă ce sfidează marea. Străzile înguste și atmosfera autentică te fac să simți că ești într-o poveste din alte vremuri, un loc perfect pentru a captura peisaje rare și momente speciale în fotografia de călătorie.

Aici, pe o promenadă de vis, am făcut cale întoarsă la km 16,5, aproape de capătul ei. Tot aici am avut marea bucurie să găsim și o cișmea. Ulterior am descoperit că erau mai multe. Ne-am răcorit, am umplut flaskurile cu apă, am pus chiar și pastile de izotonic în ele și ne-am continuat drumul către cazare.

Stabilisem să facem un popas pe la km 19 (km lui Carmen), la Also Cafe, o cafenea unde mai făcusem popas în primăvară, tot în timpul alergării. Două croissante, o cola cu gheață și un cappuccino delicios au făcut ca pauza binemeritată să fie un adevărat festin. N-aș putea spune cât timp am stat, dar nu foarte mult, apoi ne-am continuat drumul.

La întoarcere aveam o urcare zdravănă de vreo 2 km pe care am abordat-o cu maxim respect, într-o plimbare romantică pe marginea drumului 😂, pentru ca apoi să avem o coborâre luuuuungă, de 4 km, până unde începea promenada din nou. Ultimii kilometri, Carmen a fost de neoprit – ziceai că a dat strechea în ea. Și-a pus muzica de pe telefon și a alergat ca și cum ar fi fost un lucru absolut normal pentru ea să facă asta.

Am ajuns din nou la cazare, ne-am bucurat de performanța ei, scurt și intens, am mai tras o tură la baie și am luat-o iar din loc. Asta cu mersul la baie a fost într-adevăr o problemă. N-am văzut nicio toaletă publică tot drumul.

Plecat în al treilea sfert, m-a năpădit îngrijorarea. Aveam o singură problemă: timpul. Era ora 3:30 când am plecat în această parte a cursei și lucrurile nu ieșeau bine la calcule. Voiam să fac 130 km, dar în maxim 14-15 ore, iar asta nu mai avea nicio șansă să iasă la socoteală. Nu voiam să mă bag mult în noapte și să alerg până pe la 12-1 noaptea; nu acesta fusese planul meu.

Kilometrii treceau și, pe la km 70, am hotărât să scurtez distanța la 100. Mai reconfigurasem traseul cu vreo 2 ore înainte, în sensul că-l anunțasem pe Paul că nu avem nicio șansă să alergăm pe unde am alergat eu pe zi, pentru simplul motiv că era cam periculos pe noapte (din cauza vizibilitatii reduse). I-am propus să alergăm pe promenadă, despre care îmi imaginasem că era luminată. Așteptările mele erau mult peste realitate, dar ajungem și acolo.

L-am ajutat pe Paul să se adapteze la noul plan. Urma să ne întâlnim la capătul dinspre centru al promenadei, după ce-mi terminam tura până la acea intersecție cu încă 4 km de urcare. Nu mi-au ieșit socotelile cu ora și distanțele la fix, dar ne-am întâlnit undeva pe la km 83, dacă nu mă înșel.

De aici, ne-am dat pe bârfe, cum facem mereu când ieșim la alergat. De cum m-am întâlnit cu el, am realizat că alergatul pe promenadă urma să fie ceva nu foarte spectaculos și m-am bucurat că hotărâsem să scurtez distanța la 100 km și să nu fac o astfel de alergare în condiții mai neplăcute. Nu zic că n-ar fi fost un antrenament mental și mai bun, dar eu îmi doream să alerg până pe la 8-9 seara și apoi să ne vedem de destrăbălările noastre 😋.

Pe la km 88, iar mă apucase nevoia la baie. Am făcut un popas de un Pepsi la o terasă din parcul central care era lângă promenadă. Nu de alta, dar aici aveam toaletă 🤭. M-am pricopsit și cu o pungă de Haribo, care, ca de obicei, a picat tare bine.

Mai departe am alergat la lumina difuză a stâlpilor de pe cealaltă parte a drumului. Unde ajungea lumina, era bine; unde nu, alergam mai pe întuneric. Am mai avut o dată nevoie la toaletă, dar de data asta m-a prins în capătul promenadei, în întuneric, și am rezolvat treaba direct în apa mării… de pe plajă, romantic, la lumina lunii 😂.

Ultimii 5 km au fost cam chinuiți, recunosc. Nu mai aveam prea multă motivație, dar am alergat, nu m-am târât. Suta de kilometri s-a înfăptuit la 100 de metri de cazare și am avut ocazia să alerg printr-o mulțime imensă de oameni pe ultimii metri, imaginându-mi că se bucură pentru mine, că sunt susținători, ca la un Ironman 😂. Desigur, ei erau doar pe stradă la ora aia, așa cum fac italienii, cu mic cu mare, puhoi de oameni de zici că i-a scos cineva din casă pe toți. Bârfe și distracție cât cuprinde… cam ce-am învățat și noi de la ei și am pus în practică în aceste trei zile 🤣.

Nu știu exact care ar fi concluzia acestei experiențe, cel puțin legat de Balaton. Rezultatul e că n-a ieșit ce-aș fi vrut, dar nici condițiile nu au fost tocmai ideale. Și aici mă refer la pregătire, analiza traseului, condițiile și absolut tot. Alergările self-supported, cu rucsacul în spate, sunt o provocare. Nu mă plâng pentru că-mi plac la nebunie, dar în condițiile astea, 100 km sunt suficienți. Atunci când vrei să fie și fun, și cu poze, și cu filmări, și cu prieteni, și cu bârfe, și cu un cappuccino pe malul mării, și cu relaxare… nu iese și timp. Plus că, având multe urcări, multă piatră cubică și fără suportul pe care l-am avut la Ultrabalaton (ciclist și mașină), pierd mult timp pentru alimentare și orice pauză.

Dar! Nu-mi pare rău deloc. Au fost trei zile de distracție, pentru că și ziua următoare a fost memorabilă și n-am dormit prea mult până să ne trezim la ora 3 și să plecăm la aeroport 😂. Și sincer să fiu, mă bucur că a ieșit așa; n-aș schimba nimic dacă ar fi să dau timpul înapoi.

Și încălecai pe-o șa, și v-am povestit alergarea mea 🤗.