⁉️ Să mă duc? Să nu mă duc? Dilema de la 8:20 🤭
E ora 8:20 și stau cu cafeaua în mână, uitându-mă pe geam la cerul ăla închis de iarnă. Mă întreb dacă să mă duc sau nu. Lucrasem până la două noaptea, dormisem cinci ore, eram rupt de oboseală.
Poftă de alergare aveam, că nu mă lasă instinctul, dar corpul mergea pe avarie. Ies pe terasă, trag aer în piept, mă uit la ceas: 8:30. Și atunci îmi aduc aminte de promisiune. Le promisesem prietenilor că alergăm împreună: Paul, în super revenirea lui după slăbit și antrenamente; Petre, fiu-său, la primul semimaraton; Alex, omul cunoscut în Thassos, la primul lui maraton; Nae, cu care stabilisem un ritm constant, omenesc. Mă lovește brusc starea aia de pre-race... adrenalina, emoția, neliniștea plăcută, tot pachetul ăla care apare înaintea alergărilor pe care le iubesc. ☺️
Două minute mai târziu deja fac o încălzire improvizată care arată mai mult a încercare de supraviețuire decât a program sportiv. Trag șoseta pe un picior, iar pe celălalt îl întind ca și cum aș face stretching, dar strict doar în capul meu. 😂
Când trag pantalonii pe mine, dansez de zici că încerc să-mi calibrez șoldurile pentru un concurs de hula hoop. Brațele se zbat ca la mascotele alea umflate cu aer pe care le vezi la benzinării. 8:44 ies pe ușă, 8:45 trec de barieră și încep să alerg ușor. Timpul? Vreo cincisprezece minute până la start, sub doi kilometri distanță. Hai că e bine, am timp.
Pe drum întâlnesc doi alergători grăbiți spre parc. Mă uit la numerele lor și-mi aduc aminte că eu... n-am. În haosul de săptămâna trecută am uitat complet de ridicarea kitului. Noroc cu Nae, care mă sunase vineri să-mi propună să-l ia el. De altfel, dacă nu-l ridica el, mă prezentam la start cu mâinile în buzunar și cu speranța că se rezolvă din priviri. Noroc cu prietenii. 🤭
La start, surprinzător de puțină lume. E 8:51 și oamenii vin din toate direcțiile. Eu mă învârt pe acolo ca un titirez, căutându-mi gașca. Evident, nu era niciunul. Întâlnesc oameni din toate colțurile vieții mele: prieteni vechi, colegi de alergare, oameni de pe Facebook pe care nu-i văzusem niciodată în realitate, necunoscuți care vin cu zâmbetul pe buze.
Facem poze, schimbăm două vorbe, mă emoționez. Uit complet că n-am număr. E 8:57 când mă lovește realitatea: băi, eu chiar n-am număr și nu e nimeni pe nicăieri. Asta așa, ca să-mi crească pulsul și fără alergare. 😂
În cele din urmă mă sună Paul: "Ajungem imediat!". Și gata, m-am liniștit. Au ei numărul, sunt și eu om regulamentar. Facem două glume, facem și poze, ne așezăm la coada plutonului. Sincer? Puțină lume. Dar nu-i bai, energia era acolo. Startul se dă în memoria lui Nea Ilie – Ilie Roșu – maratonistul cu peste 200 de curse alergate cu steagul României în brațe.
A plecat dintre noi în urmă cu vreo doi ani. Îmi amintesc perfect cum, în primii mei doi ani de alergare, era spaima mea. 🤭 Când îmi cedau bateriile pe final de maraton, îl auzeam venind din spate, respirând ca o locomotivă, trecând pe lângă mine cu steagurile și încurajându-mă: "Hai că poți!". Și aveai două variante: ori alergai mai tare, ori mureai în rușinea proprie. Azi îi zâmbesc amintindu-mi asta, dar atunci mă motiva mai mult decât zece geluri cu cafeină și două șuturi în fund. ☺️
Primii kilometri curg ușor. Glume, miștocăreală, voluntari simpatici, o atmosferă de parc de duminică, doar că în alergare. Suntem gașcă mare, cinci oameni. Pe Alex l-am cunoscut în primăvară, în Thassos. Fain băiat, cu vibe bun, cochetează cu mai multe sporturi. La Maratonul București a alergat cu mine... din depărtare. Adică a ținut același ritm, dar nu chiar lângă mine – ceva gen "te urmăresc de la două benzi distanță, să nu te simți presat" 🤭 – și a scos un timp excelent, în jur 1:52. Acum voia maraton. Și de la început mi-am dat seama că are energia aia de "flower power": zen, în control, fără stres, cu poftă de cursă.
Am stabilit un ritm de 6 min/km, care se potrivea tuturor – și lui Petre, la primul lui semimaraton, și lui Nae, care voia cursă constantă, și lui Alex... și sincer, și mie mi-a convenit.
Traseul din IOR e frumos, dar nu e deloc ușor. Are un fals plat pe alocuri, câteva urcări care-ți taie elanul, coborâri care-ți dau aripi și o porțiune cu trepte, pe care o iau mereu la pas. Mereu. Chiar și când am scos 3:26 pe cursa asta, la fiecare tură, la trepte, pauză la pas – și tot sunt mândru de rezultat. Zece ture a câte 4,2 km... să te saturi de învârtit în cerc. Dar când alergi cu prieteni, parcă traseul devine un pic mai scurt.
Pe traseu m-am întâlnit cu mulți oameni, cunoscuți și necunoscuți. Și aici mi-a fugit sufletul. M-am văzut cu Stan Turcu, monument viu, un om care la peste 70 de ani a făcut UTMB-ul de 160 km cu 10.000 diferență de nivel. Nu ai cum să nu-l saluți cu respect când îl vezi.
Apoi au fost oamenii care au venit la mine și mi-au spus că mă urmăresc, că îi ajută sfaturile mele, că i-am inspirat să alerge. Unul mi-a mulțumit pentru planul de antrenament, altul pentru articole. Și oricât aș fi obișnuit cu mesajele online, live încă mă fastacesc. Mă bucur enorm, dar mă ia prin surprindere. Și exact surprinderea asta îmi face bine. Mă face să simt că tot timpul ăla investit – scris, rescris, explicat, montat, împărțit – chiar contează pentru cineva.
Pe la kilometrul 14, Petre îmi spune cu vocea omului care nu glumește: că trebuie să meargă la baie. Probleme urgente. Dispare în prima toaletă ca un ninja, iar noi încetinim un pic și dezbatem ce facem. Nu era cald în parc deloc, iar eu eram în pantaloni scurți... dacă lăsam ritmul la 6:30 îmi înghețau gândurile. Așa că stabilesc cu Paul că, dacă se poate, încercăm să ținem ritmul mai jos și să ne ajungă ei din urmă. Dacă nu, ne regrupăm mai încolo.
Rămânem trei. Trăncănim, dar ce să mai vorbim de lăsat ritmul mai jos? 😂 După ce m-a luat frigul, m-am trezit că îi dădusem chiar puțin mai tare. Nu-mi place frigul, îl detest 🤪. Și nu-mi place nici să alerg cu pantaloni lungi, că am senzația că-mi țin picioarele prizonier. De asta și iarna alerg cât pot de mult în pantaloni scurți. Da, pierzi ceva căldură pe acolo, dar măcar pot să alerg normal, nu ca un robot ruginit.
Le spun băieților că n-am nicio problemă să alerg singur, dacă vor să-i aștepte pe Paul și Petre, dar... niciunul nu pare foarte dornic 😂. Las' că vedem noi. Mai trece o tură — km 16. Încă una — km 21. Și la un moment dat îl simt pe Nae că începe să rămână în urmă. Terenul valurit, ritmul un pic prea sus, plus că eu cu Alex eram într-o discuție de-alea bune, care te fură, și am coborât spre 5:50–5:45 min/km fără să ne dăm seama. Ne luăm la revedere de la Nae și ne vedem de treabă.
Îl întreb pe Alex cum se simte, deși vedeam bine că e zen. Îl întreb dacă vrea să mărim ritmul și... chiar voia. Așa că plecăm: 5:45, apoi 5:30. Îi spun că, dacă o ținem așa, trebuie să schimbe strategia cu gelurile și că i-aș recomanda unul la 20 de minute. A fost total de acord și, din momentul ăla, i-am dat bătaie: 5:20–5:30, cât ne lăsa traseul. Vorbeam și despre un sub 4 ore, dar pentru asta ar fi trebuit ținut 5:00 constant, și nu știam dacă putea duce până la final. Era totuși la primul lui maraton. Sunt sigur că dacă am fi pornit din start cu planul acesta, i-ar fi ieșit. Nu-i bai, alergarea ne-a ieșit perfect și-am ținut-o așa până în jurul kilometrului 30.
Trăncăneam, râdeam, mai schimbam o vorbă cu alți alergători, cu voluntarele... totul curgea lin. Și fix atunci, într-un moment în care eram convinși că suntem doar noi doi în film, apare Paul lângă noi 😂. Taică... era roșu ca un rac și se vedea pe fața lui că a tras bine. Ne povestește râzând cum, după ce l-a așteptat pe Petre, s-au bucurat împreună de primul lui semimaraton, au făcut o poză și apoi a rupt-o la fugă. Vreo 8 km cu 5:00 min/km 😂. M-am bucurat tare de nebunia lui și mai ales pentru că ne-a ajuns din urmă.
Ca să înțelegi mai bine: cu Paul am început toată aventura asta. Am slăbit împreună – el 20 kg, eu 30. Ne-am apucat împreună de alergat, am făcut primul maraton, am fost la Ultrabug, la curse de 100 km, Ironman-uri. Apoi, în pandemie... s-a mai dus un pic treaba. A avut o perioadă de câțiva ani în care a lăsat-o mai moale. A mai alergat el câte un maraton, un Ironman, dar rar și fără consecvență. A pus niște kilograme, dar n-a renunțat de tot – alerga măcar cât să rămână pe linia de plutire.
Anul ăsta însă s-a schimbat ceva. A luat problema în serios, exact cum o făcuse acum 11 ani cu mine. A slăbit din nou 20 kg și și-a revenit fantastic. A avut chiar și o lună de nebunie totală – provocarea pașilor, competiția de pași cu colegii lui – în care oamenii au luat-o razna în cel mai sănătos mod cu putință: a reușit 1.400.000 de pași într-o singură lună. Și nu doar el – 12 oameni au trecut de milion, adică peste 33.000 pe zi 🤭, 42 au trecut de 500.000. A fost ceva incredibil de motivant pentru ei toți. Și da, uneori îți trebuie doar o scânteie ca să-ți schimbi viața.
În ultima vreme am reușit să alergăm din nou mai des și fix în zona de ritm care-mi place mie. La alergarea de marțea trecută, unde ne-am simțit amândoi super bine, am stabilit că în februarie mergem împreună la Malaga să alergăm 100 km. Era planul meu pentru luna aia, dar acum că și el a revenit, o vom face din nou împreună – distanță pe care am mai dus-o cot la cot de trei ori: Seregno, Amiens și Comana. Mi s-a umplut sufletul de bucurie atunci când l-am văzut lângă noi în cursă, mai ales că nu l-am așteptat 😂. Îl știu: faptul că nu l-am așteptat l-a ambiționat cât două cafele tari. Din respect pentru efortul lui, am revenit apoi la ritmul inițial, să-și tragă sufletul. Nu de alta, dar dacă leșina, trebuia apoi să-l cărăm după noi 🤣.
De aici încolo, a fost iarăși trancăneală. Alex ne mai întrebase care e treaba cu "zidul". I-am zis că e mai bine să nu știe ce e 🤪. Zidul e ca un soi de fantomă: dacă îl tot aștepți, apare; dacă te prefaci că nu există, stă ascuns. Așa că i-am spus să nu-l invoce. Și pe la kilometrul 33, glumind, îi zic: "Ai ratat momentul când trebuia să te lovească zidul. Ce facem acum? 😂". Continuăm povestea și îi spun că, dacă își dorește neapărat să-l simtă pe pielea lui, îl putem face să apară și la km 41. Trebuie doar să sprintăm până... cedăm 🤣. A râs cu poftă. Era clar că e în formă.
În ultimii 10 kilometri m-am mai întâlnit cu oameni dragi. M-am văzut din nou cu Stan Turcu, calm și prezent ca de obicei, omul care te face să-ți resetezi scuzele când îl vezi. Am schimbat două vorbe și cu Dorina, care a creat la Călărași o comunitate incredibilă. Sunt rare locurile unde simți energia oamenilor așa de clar. Dorina e unul dintre acei oameni care reușesc să pună lumea în mișcare doar prin exemplu. M-am bucurat mult să o văd.
În penultima tură ne-am întâlnit și cu Florin Simion, care își sărbătorea cei 45 de ani alergând 45 de kilometri. Stilul lui. 😊 Ne-am bucurat să ne vedem. Îl știu de la prima mea cursă de 100 km – omul care, deși terminase demult, rămăsese la finish să-i încurajeze pe toți ceilalți care încă se chinuiau. Pe mine m-a motivat atunci enorm. Și sunt genul de întâlniri care îți fac inima să bată un pic altfel, chiar și după atâția ani.
La punctul de hidratare de la capătul turei am mai luat o gură de apă, bună și rece 😂. Că doar nu aveau cum să ne-o dea caldă, deși... n-ar fi stricat. La start/finish am dat peste Vera, care își încheiase propria luptă. O încurajasem pe traseu, iar acum când am bătut palma, mi-a dat exact impulsul de care aveam nevoie pentru ultimii kilometri.
Apoi am intrat în ultima tură. Aici am simțit un pic picioarele obosite, dar mi-am revenit imediat când, pe la kilometrul 39, a trebuit musai să opresc la baie. A fost urgență de alergător, din aia pe care nu o negociezi cu universul, dar rapidă. După pauză, surpriză: am dat un sprint sub 5 min/km ca să-i prind pe băieți. Și ce bine a fost sprintul ăla... mi-a relaxat picioarele de parcă abia începeam cursa.
I-am prins din urmă exact când trăncăneau liniștiți și cam lăsaseră ritmul mai moale. Le-am atras atenția într-o doară, dar adevărul e că mie mi se făcuse poftă de alergat mai tare și am scăpat iar spre 5:20–5:30. Sprintul îmi resetase picioarele și acum aveam un chef de alergare... de parcă mă hrăniseră cu energie 😂. Două vorbe aici, ca idee: nu e nicio aroganță, e doar fenomenul clasic. Când alergi la 6-6:30 min/km e complet altă dinamică față de 5:20–5:30. Parcă sunt două sporturi diferite. Și când revii la ritmul tău, simți efectiv că ești în elementul tău.
La treptele de lângă pod, exact la kilometrul 41, i-am așteptat, ne-am regroupat ca o mică echipă și am decis să defilăm împreună pe ultimul kilometru. A fost frumos rău. Alex ne povestea pe parcurs cât de bine se simțea și mă bucuram pentru el ca și cum aș fi alergat eu primul meu maraton. Sunt rare momentele astea în viață, când vezi un om pregătit bine, cu strategie, cu nutriția respectată, cu ritm calculat – și totul îi iese.
Îmi place să-i văd pe toți alergând, dar recunosc că mă emoționează mai tare când văd oameni pregătiți, cu plan clar, cu nutriție la timp, cu ritm așezat. Acolo se vede respectul pentru cursă și pentru ei. Acolo e diferența dintre „hai că vedem noi” și alergare adevărată.
Linia de finish a fost așa și-așa... ☺️ O bucurie simplă și sinceră între noi. Dar atmosfera... cam tristă. Cei de la 21 km terminaseră demult, cei de la 10 km care avuseseră startul mai târziu, terminaseră și ei. Pe ultima tură am observat deja liniștea aia... de parcă se închisese scena. Bătea vântul în zona de start–finish, trei–patru oameni, câțiva voluntari, Gabi Solomon. Mi-am făcut curaj și l-am întrebat în glumă: "Băi Gabi, noi am terminat primii?!" 😂. A râs. Adevărul e că la probele de maraton în România încă sunt puțini alergători. 10 km și 21 km sunt în plină creștere, dar la 42 km... încă vine valul. Și o să vină.
Adevărul e că, dacă stau să mă gândesc, cursa asta nici nu a fost despre ritm, despre kilometri, despre timpul final. A fost despre oameni. Despre gașca mea, despre cei pe care îi știu de ani de zile și despre necunoscuții care au venit lângă mine cu un zâmbet sincer și mi-au spus că îi ajută ce scriu. A fost despre întâlnirile alea scurte, de câteva secunde sau de câteva minute, care fac mai mult decât un antrenament întreg. Despre Martin, despre Stan Turcu, despre Dorina, despre Florin Simion, despre oamenii care m-au strigat pe traseu, despre cei care mi-au spus că sfaturile mele chiar le-au folosit. Nu mă obișnuiesc cu asta. Mă bucur enorm, dar mă și fastacesc, mă blochez puțin, mă emoționez, mă iau prin surprindere toate. Dar mă lovesc exact unde trebuie: în locul ăla în care simți că tot efortul tău chiar are un sens.
E incredibil cum din poveștile mele de pe net s-a adunat o comunitate reală. Oameni pe care nu-i cunosc vin la mine și-mi spun că i-am ajutat, că i-am inspirat, că au prins curaj. Și nu ai cum să nu te emoționezi. Online e simplu. În realitate... e altceva.
Și apoi sunt prietenii mei — oamenii cu care am crescut în alergare, cu care am slăbit, m-am antrenat, am suferit, am râs, m-am chinuit, m-am ridicat. Paul, Petre, Alex, Nae... oameni cu care am împărțit alergări, glume, efort și tot drumul ăsta. Când alerg cu ei, am senzația că alerg acasă. Că sunt exact unde trebuie. Și ăsta e un sentiment pe care nicio medalie, niciun timp, niciun pace nu ți-l poate da. E ceva ce simți în oameni, nu în ceas.
Pe final, când m-am oprit, am avut o clipă în care am înțeles ceva foarte clar: sunt obosit. Anul ăsta a fost incredibil de plin, frumos și intens. Am tras tare. Am avut două curse de 100 km, trei competiții Ironman, plus toate celelalte. Am scris, am alergat, am călătorit, am muncit, am făcut tot ce-am simțit că pot face.
Și ca în fiecare an, pe final simt nevoia unei pauze. O pauză adevărată. Aia de două săptămâni în care nu mai alerg deloc și îmi las corpul și capul să respire. După pauză… revin. Cu povești noi, cu planuri noi și cu alergarea în centrul lor.
Dar în pauza asta o să mai scriu câteva lucruri faine. Că anul ăsta, oricât de nebun a fost, merită povestit până la ultimul detaliu. ☺️
#alergare #maraton #SportGuru #parcuri #alergatori #viatadealergator #comunitate #triatlon #rezistenta #motivatie #sporturban #romaniaalearga #imaratonistul #povestidealergare
