Am participat ieri la primul concurs din acest an, Semimaraton Gerar, o alergare faină de 21 km. Concursul are un format aparte, în sensul că se aleargă în echipe de câte trei persoane, care trebuie să alerge împreună. Moto-ul lor, „We run as one”, cred că spune totul despre ce înseamnă să alergi în acest fel.
Am multe participări la acest concurs, dar în ultimii 4 ani am alergat cu Gabi, formând echipa Inglourious Basterds, după numele celebrului film al lui Tarantino, cu Christoph Waltz și Brad Pitt. Al treilea coechipier a fost Csongi în primul an, dar apoi ne-am stabilizat echipa împreună cu Bogdan, formând un trio constant.
Cred că dacă mai zic o dată cât de mult am avut de lucru în ultima vreme, o să mă iau singur la rost. Parcă-s o placă stricată... dar na, asta-i realitatea. 🤭 Deși acum vreo săptămână mă lăudam că am ajuns la zi și că totul va fi zen, uite că n-a fost! După o săptămână în care am alergat doar marți, sâmbătă m-am prezentat la start cu un somn mai scurt decât o pauză de cafea, gata să mă conving că oboseala e doar un mit. 🤪
Băieții nu dădeau semne că ar vrea viteză, și deși le zisesem să-i luăm mai încet la start, în euforia concursului ne-am dus ca... Evident că n-am rezistat în ritmul lor mai mult de 5 km (undeva la 4:50 min/km medie), după care a început să-mi dispară piuitul, preferând să încerc să respir și să nu leșin. Pulsul nu era sus, undeva la 140-150, dar respirația era praf. Île ascultam cum vorbesc și încercam să țin ritmul, care scădea vizibil. Inițial, m-am gândit să le zic să o lăsăm mai moale, dar na... speram „ca-mi dau drumul”. Realitatea mi-a dovedit pentru a nu știu câta oară că atunci când lucrurile pornesc prost, n-ai la ce să speri dacă nu faci ceva concret. Dacă pornesc prea tare (pentru mine), plus oboseala acumulată, lucrurile n-au cum să-și revină.
Mă bucur că m-a dus mintea și orgoliul (ăla puțin pe care-l am) să le zic pe la km 9: „Băi, băieți, tre’ s-o lăsăm pe la 5:30, că altfel ne vom târâi pe final (evident, din cauza mea) 😂 și nu o să vă placă.” Băieții au fost foarte întelegători, oricum nu era ca și cum trăgeam la titlu. Erau alții ocupați cu asta și-și doreau mai mult victoria. 🤣 Reducerea vitezei m-a readus la viață – ce să vezi, experiența mai ajută uneori. Pe urcare am avut grijă să nu mai trag deloc și astfel mi-a revenit piuitul și culoarea la față. 🤭
Am continuat să trăncănim toți trei, iar pe final ne-au apucat dracii și ni s-a pus pata pe echipa din față. 🤣 Am văzut că băieții trag tot mai tare și i-am întrebat dacă li s-a pus pata pe ei. Cred că așteptau doar confirmarea mea, pentru că, atunci când le-am zis „Păi hai să-i depășim”, în nanosecunda doi, Bogdan a țâșnit ca din pușcă. Din cinci pași era deja în fața lor și a trebuit să-l „strunim” ca să nu treacă singur linia de finish. 😂 A picat bine acel sprint pe ultimii 200-300 m, numai bun să-mi scuip plămânii la final, dacă tot îmi revenisem până atunci. 🤭
Despre organizare nu am ce să spun. Este, încă un an, mai mult decât perfectă. Voluntari inimoși la fiecare intersecție, fotografi, susținători, toată lumea încurajând alergătorii. M-am bucurat să-i văd în apropiere de finish pe Hiroko, mereu cu steagul României, și pe Stan Turcu, un model în alergare pentru mine, care, la peste 70 de ani, face niște ultramaratoane montane de te doare mintea. Acum doi ani, a alergat la UTMB o cursă de 170 km cu 10.000 m diferență de nivel.
No, când o să fiu mare, ca el vreau să fiu!