Am alergat la Gerar de mai multe ori (și mi-am făcut și “colecție” de medalii), dar încă îmi place să vorbesc despre el ca și cum ar fi prima dată. Pentru că, sincer, formatul ăsta reușește să facă un lucru rar: să te scoată din filmul tău personal și să te bage într-un “noi” care nu e doar pe afiș.
1) Regula care schimbă tot
La Gerar, ideea de "echipă" nu e poezie. E regulă: sunteți trei și trebuie să rămâneți împreună, la distanță mică, tot drumul. Deviza "We run as one" nu e pusă ca să dea bine, e pusă ca să te avertizeze: aici nu există varianta "ne vedem la finish".
Și partea bună e că regula asta îți strică reflexele clasice. Nu poți să faci pe eroul două minute, că imediat te aduce cineva cu picioarele pe pământ. Nu poți nici să te prefaci că ești bine, când nu ești, pentru că se vede instant în “elasticul” dintre voi. Dacă unul se rupe, se rupe tot.
Eu am si echipa mea “cu traditie” de mai mulți ani: Inglourious Basterds, alături de Gabi și Bogdan. Numele e mai periculos decat suntem noi, dar tocmai asta e poanta. Intr-un an am zis-o simplu: ritmul a fost “de barfa”, pentru ca eram toti trei in recuperare si nu ne ardea de eroisme.
2) Ritmul nu e al tău. Și asta e o lecție, nu o pedeapsă
Asta e diferența fină față de punctul 1: la Gerar nu doar că stai aproape, dar înveți să-ți negociezi orgoliul. Ritmul nu e “cât pot eu azi”, e “cât putem noi fără să plătim dobânda mai târziu”.
În 2025 am făcut fix greșeala clasică: somn cât o pauză de cafea și o încredere prostească în euforia startului. Primele minute au mers, după care am intrat în modul “nu leșin, dar nici nu-mi place deloc”, cu respirația praf. Momentul bun n-a fost că m-am simțit rău, ci că mi-a venit mintea la cap și am zis să o lăsăm mai moale. Nu arată spectaculos pe Strava, dar salvează cursa.
3) E concurs, dar e și “ședință de terapie” în alergare
Sunt curse în care taci și numeri kilometrii ca pe zilele până la salariu. La Gerar mi se întâmplă des invers: trec kilometrii fără să-mi dau seama, pentru că alergarea devine pretextul perfect să te vezi cu oameni și să stai la povești, pe bune.
În 2023 am trăncănit aproape non-stop, de zici că eram la o cafea lungă… doar că, “cafeaua” avea 21 km. Și asta e unul dintre lucrurile rare: te lasă să fii și sportiv, și om. Poți să tragi dacă ai chef, dar poți și să te bucuri de cursă ca de o întâlnire cu comunitatea ta, fără să simți că “pierzi” ceva.
4) Poți veni fără obiectiv și tot e complet
Asta mi se pare unul dintre cele mai mișto lucruri la formatul ăsta: nu ai nevoie de un target ca să aibă sens ziua. În mod normal, la un concurs fără obiectiv ori te plictisești, ori te enervezi că “n-ai de ce să fii acolo”. La Gerar, dacă nu ai target, îți găsești altceva: atmosfera, poveștile, ritmul de echipă, faptul că nu trebuie să demonstrezi nimic.
Și e o lecție bună, mai ales la început de an: uneori cel mai sănătos obiectiv e să pleci cu chef, nu cu un Excel în cap.
5) Vremea e decor. Ediția e alt film
Am prins la Gerar ninsoare “de vis” (din aia care face totul mai frumos, inclusiv suferința, dacă ar fi cazul). Am prins și ediții cu temperaturi aproape de primăvară, de te uiți la nume și te întrebi dacă nu e o glumă: “Gerar”... dar tu transpiri ca în aprilie.
Și partea tare e că, indiferent cum e afară, concursul tot te prinde cum trebuie. Frigul, căldura, zăpada, lipsa lor… sunt fundal. Filmul adevărat e cum vă gestionați între voi: când începe să doară, când e prea comod și te ia valul, când unul are o zi mai grea.
6) Organizarea e prea bună ca să fie povestea principală
La unele concursuri, jumătate din amintiri sunt despre cozi, intersecții, nervi, “unde-i traseul?”. La Gerar, organizarea e atât de corectă încât ajungi să n-ai ce comenta. Sunt voluntari unde trebuie, lume care te direcționează, încurajări, fotografi, atmosferă. Tu alergi și îți vezi de treabă.
Și contează mult că totul se întâmplă în Politehnică. E sentimentul ăla că ești “primit” într-un eveniment, nu aruncat pe un traseu și atât. Sigur, în 2020 m-a enervat ridicarea kitului, dar asta e genul de nemulțumire pe care o ai doar când restul merge ceas.
7) Medalia nu e medalie. E proiect pe mai mulți ani
La Gerar, medalia nu e obiectul ăla pe care îl arunci într-un sertar și gata, “am bifat”. În 2020 am aflat că medalia de atunci, împreună cu cele din ultimii doi ani, se putea monta într-o piramidă, cu tot cu suport. Am râs, dar mi-a plăcut maxim: în loc de “încă una”, era piesă dintr-un puzzle.
În 2024, iarăși: medalia era a doua dintr-o serie de 10 care vor forma un fulg mare. Și fix asta e șmecheria: te prinde în joc fără motivație din plastic. Pur și simplu vrei să le strângi pe toate, ca un copil serios cu o colecție foarte neserioasă.
8) Gerar e și despre oamenii care rămân repere
În 2024 a fost și momentul ăla în care concursul nu mai e doar concurs. Nea Ilie Roșu a fost genul de om care a trecut prin comunitatea noastră ca o locomotivă: maratoane multe, steagul României și încurajarea aia simplă care te prindea exact când începeai să negociezi cu tine. Oamenii ăștia rămân în tine nu pentru rezultate, ci pentru prezență.
Și mai e ceva: la Gerar le vezi și pe “modelele” alea care îți dau, fără să zică nimic, gândul ăla curat: “când o să fiu mare, așa vreau să fiu”. Nu e speech, nu e inspirație de carton. E doar realitatea, pusă lângă tine, la final de cursă.
9) E tradiția de început de an, nu doar un start
Pentru mine, Gerar e genul de concurs care îți pune sezonul pe șină. Îl simt ca pe o tradiție: te vezi cu oamenii, pornești anul, îți aduci aminte cum e atmosfera de concurs și îți așezi capul la loc.
Și îmi place că e București, e “acasă” în felul lui: campusul, logistica simplă, oamenii care știu deja ce e Gerar și cum se trăiește. Nu e doar un start. E un ritual.
10) Nu e pentru toată lumea. Fix de-aia rămâne autentic
Formatul cu echipă de trei nu e “simpatic”. E un filtru. Dacă ai venit doar pentru “eu, timpul meu, ceasul meu”, regula asta te scoate din sărite. Dacă vii pentru ideea de echipă, cursa devine una dintre cele mai faine din an.
Și cred că aici e esența: la Gerar criteriul real nu e performanța, ci omul. Să fie de gașcă, să poată duce 21 km și să înțeleagă că “we run as one” înseamnă mai mult decât un rezultat. E despre înțelegere, susținere și prietenie.
De-aia, după atâtea ediții, mai exact 7 (2016, 2018, 2019, 2020, 2023, 2024 și 2025), pot să zic simplu: Gerar nu e genul de concurs pe care îl “bifezi”. E genul de concurs la care revii. Și abia aștept sa particip pe 31 ianuarie 2026.
Bonus, ca să nu creadă cineva că Gerar înseamnă doar echipă de 21 km: concursul are și alte probe, pentru oameni normali, pentru curajoși, pentru "azi vreau să văd cum e", pentru copii, pentru oricine. Ai cros de 10 km și cros de 3 km, deci nu e genul ăla de eveniment unde intri doar dacă ai plan de maraton și trei prieteni la pachet.
Și mai e un detaliu rar, pe care îl apreciez maxim: ora de start, 17:00. Nu te trezești la 4 dimineața, nu pleci cu noaptea-n cap, nu îți mănânci nervii pe drum. Poți veni liniștit în aceeași zi, alergi, îți iei porția de concurs și, dacă vrei, te și întorci acasă tot în seara aia, ca un om responsabil (sau măcar ca unul care încearcă).
Și da, merită spus: Gerar e organizat de Facultatea de Energetică și Yolo Events, iar în spate se simte mâna unei echipe care știe să facă treaba cum trebuie. Cu sprijinul SportGuru și al altor parteneri.