Nu alerg pentru a-mi testa limitele. Alerg pentru că asta e viața mea. Pentru ce simt acolo, pentru oameni, pentru fiecare poveste.
Când mă uit înapoi la anul ăsta și văd 4 semimaratoane, 2 maratoane, două alergări de 100 km și 3 competiții Ironman, îmi dau seama că, fără să-mi propun, am trăit într-un singur an cât aleargă alții într-o viață.
A fost un an plin. Poate chiar mai plin decât mă așteptam. Proiectele la care am lucrat, colaborările, tot ce am construit pentru mine și pentru alții… și, peste toate, cursele de ultra anduranță care m-au rupt și m-au încărcat în același timp. A fost mult. Dar a fost bine.
Știu că am mai spus asta, dar nu pot să nu o repet: mă simt un om privilegiat. Nu în sensul ăla pompos, ci simplu, ca un om care se uită la viața lui și vede mai mult partea plină a paharului. Am oameni lângă mine care mă iubesc, nu doar mă ‘susțin’. Și asta mă pune cu picioarele pe pământ în fiecare zi. Iar ce fac… îmi place, mă pasionează, mă hrănește. Nu e doar un job. Iar sportul... sportul e bucata aia specială dintre mine și mine, chiar dacă împart cu voi fiecare trăire.
Toate astea, anul ăsta, au fost la maxim. De asta spun că a fost un an plin. Și în toată aglomerația asta frumoasă a anului, există câteva puncte care se ridică deasupra celorlalte. Nu cele mai grele, nu cele mai spectaculoase, ci cele care m-au mișcat cu adevărat.
Primul maraton al lui Carmen a fost, pentru mine, unul dintre cele mai puternice momente ale anului. L-am trăit aproape la fel ca pe primul meu maraton, doar că de data asta emoția nu era în picioarele mele, ci în ale ei. Au fost lacrimi în ultimii kilometri, la fel ca acum mulți ani, când am trecut eu prima oară prin asta. Și e ciudat cât de repede îți amintește un “prim maraton” de ce înseamnă cu adevărat alergarea: nu timpul, nu rezultatul, ci omul care are curajul să ducă totul până la capăt.
Pentru ea n-a fost deloc ușor. Bășicile au apărut devreme, vântul a rupt tot ce prindea în cale, iar canicula din defileu ne-a stors de energie. Știam că are sensibilitățile ei, știam cât a muncit și cât s-a temut înainte de cursă, dar acolo, pe traseu, a demonstrat ceva ce nu poate fi antrenat: voință pură. Nu s-a plâns, nu s-a victimizat, nu a dramatizat nimic. A tras de ea kilometru cu kilometru, fără să cedeze. Iar asta m-a impresionat mai tare decât orice timp scos vreodată.
Iar finalul… a fost desprins din alt film. Oamenii de pe margine îi strigau numele, străinii o încurajau ca pe o campioană, iar eu alergam lângă ea cu aceleași lacrimi pe care le-am avut și la primul meu maraton. Și atunci am simțit că unele curse nu le alergi ca să vezi cât de puternic ești. Le alergi ca să vezi cât de puternică e persoana de lângă tine. A fost unul dintre cele mai personale și mai frumoase pe care le-am trăit vreodată.
Și dacă Garda a fost momentul care m-a atins personal, proiectul 3h45 a fost momentul în care am simțit cel mai mult ce înseamnă comunitatea.
Unul dintre cele mai faine lucruri pe care le-am făcut vreodată cu pagina asta a fost proiectul de 12 săptămâni pentru Bucharest Marathon. Nu știu dacă a părut așa din exterior, dar pentru mine a fost un angajament total: două postări pe săptămână, planuri, sfaturi, explicații, povești, totul scris cu pasiune, cu grijă și responsabilitate. Nu doar ca alergător, ci ca om care știa că acolo sunt oameni care chiar se iau după el. Am pornit proiectul 3h45 într-o zi obișnuită, când m-a pălit ideea din neant, dar pe parcurs am simțit că devine ceva mult mai mare decât intenționasem — o promisiune pe care nu aveam voie s-o ratez.
Ce a venit înapoi de la oameni m-a copleșit. Mesaje, comentarii, oameni care scriau că aleargă cu postările mele în minte, că îi ajută să nu se oprească, că învață, că prind curaj. Și și acum, la două luni după maraton, încă primesc mesaje de mulțumire. Încă îmi scrie lumea că și-au făcut personal best, că au învățat nutriție, că au înțeles cum se aleargă un long run, că au prins ritm. E incredibil. Și nu exagerez deloc când spun că reacțiile astea au însemnat la fel de mult (dacă nu chiar mai mult) decât alergarea în sine. Pentru că în 12 săptămâni am simțit, din nou, că pot da ceva înapoi comunității care m-a crescut ani de zile.
Iar ziua maratonului a închis cercul. Am intrat în cursă încărcat de emoții, cu post-COVID-ul agățat de respirație și cu teama că nu o să duc ritmul, dar aveam o singură regulă: dacă am spus că duc steagul la 3:45, îl duc. Și l-am dus. Greu, dar curat. Am trecut finishul cu Vasile și Deea de mână (ceilați doi paceri), epuizat și fericit, și în momentul ăla am simțit că tot proiectul și-a atins scopul. Nu a fost despre timp, nu a fost despre pacing perfect, ci despre comunitate, despre energia oamenilor și despre faptul că am terminat exact ceea ce am promis. Și cred că asta rămâne una dintre cele mai mari realizări ale mele de anul ăsta — poate chiar cea mai mare.
Și cum anul ăsta parcă a avut darul să aducă emoția din toate direcțiile, a venit și cursa care m-a lovit cel mai puternic. Emoțional.
Puglia 100k a fost cursa care s-a așezat în mine altfel decât toate celelalte. Nu pentru că a fost ușoară — n-a fost deloc. A fost cu imiditate, cu urcări care-ți scot sufletul și cu momente în care îți vine să mesteci aerul de sete. Dar a fost, în același timp, cursa în care am simțit cel mai mult omul din mine și omul din ceilalți. Suta aia nu a ieșit perfect, dar a ieșit exact cum trebuia: vie, sinceră, încărcată cu tot ce poți simți într-un drum de 100 km — bucurie, liniște, oboseală, lacrimi, râsete, cântat, înjurat, și o mulțime de momente în care mi-am spus că sunt un privilegiat că pot trăi așa ceva.
Dar cel mai mare lucru nu a fost traseul, nici ritmul, nici nutriția impecabilă. A fost comunitatea. A fost ideea aia nebună cu „adoptă un kilometru”, care a pornit ca o joacă și s-a transformat în cel mai emoționant suport pe care l-am primit vreodată într-o cursă. Oamenii mi-au trimis mesaje pentru kilometrul 1, kilometrul 12, 34, 69, 80… și eu le-am ascultat acolo, pe drum, când eram rupt, când mă durea, când nu mai găseam cișmeaua și-mi era sete de-mi venea să beau apa din asfalt. Mesajele alea m-au lovit în piept ca un val și m-au ridicat într-un fel pe care nu-l pot explica în cuvinte. Cred că e prima sută din viața mea în care n-am alergat singur nici măcar o secundă. Chiar dacă eram singur pe drumurile dintre măslini, în telefon eram 21.000.
Și-apoi au fost prietenii. Nae, cu care am început prima tură. Delia, Gheo și Maria, care au venit cu trenul și au apărut fix în kilometrul dedicat lor. Carmen și Andra, care m-au așteptat în piață la final, cu fiori și energie. A fost o sută în care m-am simțit susținut din toate direcțiile — în mesaje, în telefoane, în strigătele prietenilor, în liniștea sudului Italiei și în drumul ăla ingust care părea scos din altă lume. Am închis suta cu 11 ore și 11 minute, dar timpul nu e important. Rămâne altceva: că și atunci când alergi tu cu tine… de fapt alergi cu toți oamenii care ți-au dat un gând bun. Și pentru mine, asta a fost cel mai mare dar al anului.
Dar poate cel mai frumos lucru din anul ăsta nu vine din cursele mele, ci dintr-o surpriză pe care mi-a dat-o mama.
Printre toate cursele și nebuniile mele, una dintre cele mai mari bucurii ale anului vine de la Ica, mama mea. La 73 de ani, femeia asta a reinventat ideea de disciplină. Aleargă, face provocări, se trezește la 5 dimineața ca să alerge pentru provocarea Fitness Tribe, face pașii zilnici fără să sară o zi și, dacă trebuie, iese și la miezul nopții ca să nu-și rupă promisiunea. A alergat 5 km la Sfântu Gheorghe, a luat locul 2 la categoria ei și, sincer, a fost mai fericită decât noi toți la un loc.
Anul ăsta a demonstrat, încă o dată, că nu vârsta te oprește, ci scuzele. Că poți începe oricând. Că poți să duci o provocare până la capăt chiar dacă ai tren la 1 noaptea, bagaje, emoții și tot haosul din lume. Astăzi e la ziua 38 din drumul ei spre 100 de zile de alergare de la 6 dimineața (5 zile pe săptămână) — și dacă mă întrebi pe mine, asta e una dintre cele mai puternice realizări din tot anul ăsta.
Și mă mândresc cu ea într-un fel greu de pus în cuvinte. Pentru că alergările noastre mari spun o poveste, dar alergarea ei spune caracter.
Și totuși, anul ăsta nu a fost doar despre marile momente. A fost și despre toate cursele mici și mari care au completat tabloul.
Gerar a deschis anul cu echipa Inglourious Basterds, trio-ul meu din fiecare iarnă, format din mine, Gabi și Bogdan. A fost frig, puțină inconștiență la start, ritm prea alert (ca de obicei), respirație dusă pe câmpii și un sprint final din care Bogdan aproape că s-a desprins singur de restul omenirii. Dar cursa asta are farmecul ei: alergi în trei, te cerți în gând, râzi cu voce tare, te salvezi unul pe altul și la final uiți cât de greu a fost. Ăsta e Gerar pentru mine — începutul perfect, plin de haos, prietenie și încă o poveste în echipă.
În februarie am fugit în Puglia pentru tradiționala mea sută, dar anul ăsta a avut un farmec aparte: mama a venit cu mine pentru prima dată în Italia. A fost o alergare lungă prin măslini, ziduri de piatră și sate albe, cu Pluto (drona) urmărindu-mă din spate, doi câini apărând din neant și un Antonio care-mi oferea Cola și glume bune în mijlocul traseului. A fost una dintre cele mai frumoase alergări solo ale anului — liniștită, plină de peisaje și cu sentimentul ăla de libertate pe care doar sudul Italiei ți-l dă.
Legal Half Marathon a fost genul ăla de cursă cu atmosferă faină, glume pe margine și oameni mișto pe care-i întâlnești doar când alergi la coadă. Am alergat cu Carmen într-un ritm de antrenament și ne-am bucurat de fiecare kilometru, exact cum aveam nevoie cu două săptămâni înainte de Garda. A fost mai mult despre povești, energie bună și încă o confirmare că drumul nostru spre maraton mergea în direcția bună.
Apoi, Bucharest Half Marathon a fost cursa în care am alergat singur, doar eu cu mine, cu pofta aia de viteză pe care n-am mai simțit-o de mult. A fost energie curată de la oameni, palme bătute pe Victoriei, glume cu prieteni și un ritm dus ca la carte, până la un finish pe 1:42 care m-a rupt și m-a încărcat în același timp. E genul de cursă care îți amintește de ce îți place alergarea când îți iese totul perfect.
Și apoi a venit... DOUBLE GLORY — Hamburg + Xman, două Ironman-uri în șase zile.
Dacă ar fi să pun o etichetă pe săptămâna aia, ar fi „nebunie organizată cu sufletul la vedere”. Hamburg a fost exact cum ar trebui să fie un Ironman: greu, spectaculos, plin de oameni, cu momente care te rup și te repară în același timp. Mi-a ieșit totul frumos, de la înot la finish, cu energia aia care te face să te simți viu. Și, mai ales, cu Carmen pe margine, cu talanga ei, cu strigătele de la 100 de metri depărtare, cu zâmbetul ăla pe care-l vezi o dată și-ți ține curse întregi. Hamburg a fost o poveste completă.
Și apoi… Xman Oradea. Acolo n-a mai fost poveste, a fost viață trăită pur, pe viu. Căldură care mă topea, gânduri de abandon, oameni care m-au ridicat din nimic, un Alex care mi-a dat încredere, un Victor care m-a tras după el, copii care țipau, voluntari care m-au răcorit ca o echipă de Formula 1, oameni prin sate cu furtunuri de apă, portocale, râsete și strigăte la fiecare trecere… și momentul ăla în care picioarele au început să pedaleze singure și am plâns pe bicicletă, fără să mai pot ascunde nimic. Acolo n-am mai fost „sportivul”, am fost omul dus la limită.
Și totuși, am dus-o la capăt. Cu Carmen alături la fiecare tură, ca o umbră bună, cu alergarea aia care m-a sfâșiat și m-a ținut în viață în același timp, cu finishul pe covorul roșu, de mână, după o zi care m-a pus în genunchi și m-a ridicat din nou. Și da, cursa s-a terminat, dar povestea nu — o bacterie nenorocită m-a trimis direct la spital după, cu febră de peste 40, șoc termic, ambulanțe, branule, nopți albe și teamă reală. Dar și acolo am înțeles ceva: nu mi-a fost atât de greu pentru că n-am putut, ci pentru că eram deja bolnav.
Și, poate ciudat, dar asta m-a eliberat. Pentru că, în final, dubla asta n-a fost despre „cât de tare ești”, ci despre oameni, despre sprijin, despre vulnerabilitate, despre cum te ridică cineva dintr-un colț al traseului când tu nu mai vezi nicio ieșire. Hamburg mi-a dat bucuria, Xman mi-a dat adevărul. Împreună au fost cel mai frumos și cel mai greu lucru pe care l-am făcut anul ăsta.
Carpathia Trails a fost cursa aia în care m-am trezit urcând fără bețe, cocoșat de pante și certat cu pantofii mei pe tot traseul. Cald afară, capul în pământ, energie zero, iar Mafi și Fate (da, le-am dat nume pantofilor) îmi comentau la fiecare pas. A fost chin, glume, praf, hidratare obsesivă și mers mai mult decât alergare, dar și oameni faini, atmosferă bună și o organizare impecabilă. Nu e „filmul” meu principal, dar m-am simțit ca într-o comedie montană în care singurul lucru care nu te lasă să abandonezi e autoironia.
SEPTEMBER GLORY — Transfier + Ironman Emilia Romagna
Septembrie a venit cu două povești complet diferite, dar la fel de intense. Transfier a fost cursa aia în care am avut senzația că-s într-un film horror-comedie cu urși, motocicliști-îngeri păzitori și coborâri care mi-au tremurat organele, nu ghidonul. Am râs, am înjurat, am vorbit cu mine, cu pantofii, cu ursul, cu natura, cu toată lumea — și am plâns pe trepte, sub Prometeu, unde mi s-a strâns tot anul în gât. A fost brutal, frumos și profund omenesc.
Și apoi, fără pauză mentală, a venit Emilia Romagna. Un Ironman perfect ca organizare și crunt ca simțire. Înot superb, biclă de viteză și o alergare care s-a transformat în cel mai ciudat duel dintre ambiție și durere. Și totuși, momentul-cheie n-a fost pe traseu, ci la kilometrul 32, când am vrut să renunț și Carmen mi-a spus simplu: „Hai.” Un cuvânt. O resetare totală. Restul a fost încăpățânare, pași mici, haine ude, durere care m-a îndoit ca pe un semn de întrebare și un finish trăit în brațele ei.
Transfier mi-a dat adrenalina, frica și eliberarea aia pe care numai cursele dure ți-o dau. Emilia mi-a dat lecția. Împreună au fost „September Glory”: două curse care m-au rupt, m-au reclădit și mi-au arătat că puterea nu vine doar din mușchi, ci mai ales din oamenii care aleargă alături de tine chiar și când tu nu mai poți.
Dar niciuna dintre cursele din anul ăsta nu ar fi avut sens fără oamenii mei.
Anul ăsta mi-am dat seama și mai clar că nu alerg singur, oricât de lung e drumul. Carmen a fost cu mine în aproape fiecare competiție — uneori pe margine cu talanga, alteori în cursă, alteori într-un simplu „hai” spus exact în secunda în care mi se rupea sufletul. A fost lângă mine la Hamburg, la Xman, la Garda, la Legal Half, la Puglia, la Transfier, la Emilia Romagna… și, fără să facem din asta poezie, prezența ei a ținut în picioare mai multe curse decât își imaginează. Sunt momente în care nu ai nevoie de nimic altceva decât de omul tău care te privește și îți spune că poți.
Andra, fata mea, sufletul meu… ea are un talent special să apară exact când trebuie. La Bucharest Half, la finish, mi-a schimbat starea într-o singură secundă. În alte curse, doar simplul fapt că știam că mă urmărește sau mă așteaptă undeva mi-a dat un fel de energie pe care nu ai cum s-o inventezi. E liniștea aia caldă, de copil-adult, pe care o simți în spate ca pe o pernă bună.
Apoi sunt prietenii mei. Paul, cu care am împărțit kilometri și povești atât de multe încât nici nu le mai țin socoteala. O prietenie din aia rară, în care nu te explici prea mult — știi că omul te înțelege și te susține chiar și atunci când nu e acolo fizic. El e constantul meu în alergare. Nae, unul dintre oamenii cu care am împărțit multe alergări anul ăsta și cu care mă înțeleg fără prea multe explicații. Oana, cu energia ei calmă și felul în care înțelege alergarea ca pe un stil de viață, nu ca pe o competiție. Alex, cu motivația lui din linia întâi. Ana și Florin, oameni buni, cu poveștile lor, cu modul în care trăiesc sportul. Victor, Delia, Gheo și altii — cei care apar din senin, dar fix la momentul potrivit, fie că e vorba de un punct de hidratare improvizat, un „hai că poți”, un telefon sau un zâmbet.
Și sunt și cei pe care nu-i cunosc personal, dar îi simt în mesaje și în reacții. Oameni care aleargă cu mine fără să fie lângă mine, oameni care îmi scriu după două luni de la o postare de la Bucharest Marathon, oameni care mi-au adoptat kilometri la Puglia, oameni care îmi trimit filmulețe, încurajări, replici care mă lovesc direct în inimă. Uneori un mesaj de două rânduri a contat mai mult decât o mie de calorii din geluri.
Anul ăsta am înțeles un lucru pe care nu-l pot explica prea poetic: alergarea te face să cunoști oameni buni. Și oamenii buni te țin în viață, te ridică, te repară și, uneori, îți schimbă complet cursa. Fără ei, anul ăsta n-ar fi fost nici pe jumătate atât de plin.
Am avut parte de oameni și comunități care au făcut alergarea și mai plăcută. Cu Hoka, lucrurile s-au legat frumos — am avut pantofi buni în picioare, i-am testat în curse mari și m-am bucurat să descopăr modele care chiar mi se potrivesc. Fără zgomot, fără pretenții, doar alergare.
Cu SportGuru și Yolo Events a fost poate cea mai frumoasă surpriză. Am găsit oameni deschiși, calzi, profesioniști, cu care m-am înțeles din prima. M-au susținut în tot ce am făcut anul ăsta, m-au lăsat să fiu eu, cu textele mele lungi, cu poveștile mele, cu stilul meu. Nu m-au grăbit, nu m-au limitat, nu mi-au cerut nimic „pe stilul lor”. Au avut încredere în mine și în felul în care povestesc alergarea — și asta, pentru mine, valorează enorm.
Pentru mine, toate astea n-au fost „colaborări”, ci bucăți din anul meu care l-au făcut mai rotund, mai cald și mai motivant. Oameni și comunități pe care mă bucur sincer că le-am avut alături.
Scriu rândurile astea în a doua săptămână de pauză, pauză de care corpul meu chiar avea nevoie. Nu te gândi la ceva romantic, gen „dorm 16 ore pe zi și mă refac zen”. Realitatea e că dorm 4 ore, lucrez mai mult ca înainte și încerc să mă prind dacă pauza e fizică sau psihică. Dar, oricum ar fi, o fac în fiecare an și știu că-mi prinde bine.
Pentru mine, articolul ăsta nu e doar un final de an. E și un fel de punte către ce urmează. O închidere și un început în același timp. Săptămâna viitoare reintru în antrenamente și revin în filmul meu, cu primele două obiective mari: Gerar — deschiderea oficială a sezonului, în ianuarie — și Malaga 100 km, din februarie, alergarea pe care o plănuisem de anul trecut și la care visez de vreo 2-3 ani.
A fost un an lung și frumos. Greu, dar bun. Plin, dar așezat. Un amestec din ăla din care rămâi cu oboseală în picioare și liniște în suflet. Și dacă am învățat ceva în ultima vreme, e că alergarea nu e despre limite, ci despre cum îți trăiești viața. Despre oamenii cu care împarți drumurile, despre ce simți acolo, despre poveștile care rămân.
Și dacă toate astea fac parte din alergarea mea, atunci mă bucur că mai am mult de trăit. Și mult de alergat.
#alergare #runningromania #maraton #semimaraton #ultrarunning #100km #triathlon #ironman #povestidealergare #comunitate #sport
