🐙🇮🇹🍝 Prima seară în Bari și parcă nici n-am plecat vreodată de aici. De fiecare dată când cobor din avion simt că ajung acasă. Doar că acum am venit cu gașca completă: Andra (fiica mea), Carmen, Gheo (prea celebru ca să-l mai prezint) cu Delia și Iulia, plus Nae și Maria. Ideea plecării venită fix de Sfântul Alexandru? Bifată. Alergarea de 100 km? Vine ea.
Cum era clar că stomacul trebuia inaugurat ca lumea, am dat o raită pe la Mastro Ciccio, locul ăla de street food care se laudă cu „il miglior street food di Bari”. Nu știu dacă e cel mai bun, dar polpo-ul crocant pe care l-am halit eu într-un sandviș, era iute de-ți lua pălăria și-ți scotea un “vaffanculo” simpatic când mușcai din el. Bun de tot. 🤪
După ce-am colindat puțin în sus și-n jos pe străduțele alea care par făcute doar ca să te rătăcești frumos, am ieșit pe Lungomare di Bari. Prima oară în viața mea când m-am urcat pe roata aia panoramică. Mi-am intrat puțin morcovul când ne-a oprit sus și părea că au uitat de noi, dar m-am prefăcut zen. Să zicem. 🤭
Am ajuns apoi la Martinucci pentru Pasticiotti. Mamă-mamă… alea nu-s prăjituri, sunt niște sirene care-ți cântă dulce și te cheamă în capcana lor pufoasă cu creme fine. Le-am scufundat în Aperol Spritz, că așa se face când ești om serios în concediu. Fără număr, fără rușine.
Plimbare scurtă pe la Basilica di San Nicola, luminată ca-n povești, și apoi direct la Lo Svevo. Restaurantul la care încerc să nu lipsesc niciodată. Nae era ușor sceptic după Mastro Ciccio și abia aștepta celebra caracatiță cu fasole fava pe care tot o ridicam eu în slăvi.
Și aici începe magia. Caracatița lor e ceva… pufoșenia dracului. Atât de fragedă că dacă te uiți urât la ea, se rupe. Fasolea fava e de fapt un piure gros, fin, care se întinde pe farfurie ca o cremă. Peste el vin cepele caramelizate, dulci și moi, roșiile alea uscate dar îmbibate în ulei de măsline din ăla bun, lucios, și bucățile de polpo (caracatiță) rumenite exact cât trebuie. Totul miroase a mare, a fum, a ulei bun și a sudul Italiei. Farfuria aia te lovește în moalele capului cu o poftă de mâncare de zici că n-ai mai mâncat de trei zile. Fix genul de fel care-ți provoacă automat salivă și impulsul ăla animalic: lasă-mă în pace, vreau să mănânc.
Am luat și Parmigiana di Melanzane, cârnăciori din amestec de vită și porc, un platou de brânzeturi din Puglia, ardei copți de te dădeau pe spate și, evident, Patate, riso e cozze. Mâncarea aia care pare făcută din tot ce s-a găsit prin casă, dar care e istorie pură pentru zona asta. Un fel născut în familiile de pescari: cartofi, orez, midiile puse crude, apoi totul gratinat încet, încet, până iese un fel care arată ciudat, dar are gust de “n-am ce să reproșez”. Prima oară când l-am încercat, anul trecut, nu eram convins. Acum l-aș mai fi cerut o dată. Crema aia dintre straturile de cartofi și midii e fix combinația care te câștigă.
La final, parcă ne-a simțit cineva. A apărut Vito, owner-ul, prieten de-al meu de anul trecut. Restaurant de familie, om cald, glume, povești, toate alea. Ne-a recunoscut și am stat puțin la taclale despre caracatiță, despre anul trecut, despre ce mai gătim și ce alergăm. Ne-a dat și un digestiv… care a fost un fel de șnaps care-ți scotea flăcări pe gât, dar eficient, să trăiască.
Și, evident, n-am plecat fără tiramisù-ul lor cu bere. Ciudat ca idee, surprinzător de bun în realitate.
Așa a început seara noastră în Bari. Fix cum știam că trebuie să fie: cu mâncare bună, plimbări, prieteni și aventuri mici care pun povestea cap la cap. 🤗
